CÃCIULA SFINXULUI DIN BUCEGI

̶ UN SIMBOL AL ZEILOR DACI ȘI AL VOIEVOZILOR ROMÂNI

Editura Rotipo, Iași, 2021

Dedic această carte nepoților mei: Ioana, Andrei, Nectarie

și în special lui Daniel

– cu ocazia zilei de naștere –

întru Mulți, sănătoși și frumoși ani!

Prefață

Nicolae Densușianu, în Dacia preistorică publicată în 1913, a scris că scriitorul antic Aristea din Proconnes, care trăise, după unii, în timpurile lui Homer, îi caracterizează pe Arimaspi că aparțineau de gintea Hiperboreilor. Ei locuiau în părțile meridionale ale munților Rhipaiei, sau Carpați, după cum ne spune istoricul Damaste din Sigeu.

,,După Pliniu, Arimaspii au fost numiți mai înainte Cacidari; o numire, care nu este nici grecească, nici latinisată, și care aparține idiomei, ce se vorbia în regiunile locuite de Arimaspi. După Dio Cassiu și după Jornande, dacii erau împărțiți în două clase sociale. Cel mai de nem și mai avuți erau pilophori seu pileati, adecă accia, cari purtau căciule, după cum îi vedem representați pe monumentele de ară ale Romanilor; er a doua clasă o formă poporul de jos. Capillati, Comati. Arimaspii, cari purtau căciule pe cap și-și legau pletele lor cu fire de aur, aparțineau în mare parte la clasa cea nobilă a pilophorilor. Terminul de Cacidari, cum îl aflăm în edițiunile lui Pliniu, nu ne este transmis esact. Vechii copiatori ai manuscriselor au considerat pe el=d, cetind Cacidari în loc de Caciolari. Cuventul grecesc πιγοφοροι este numai o simplă traducere a numelui vechiu Caciolari. Chiar și astă-di poporul român numesce Căciulari, pe cei ce poartă căciule înaște țurcănescă”.

Desen de pe o teracotă din Muzeul Louvre

„Un arimasp în luptă cu grifonul păditoriu de aur. Artistul ne înfățișeză tipul Arimaspului ca o figură înaltă, sveltă și titanică, plină de energie și seriositate, cu pletele lăsate pe umeri, purtând pe cap o căciulă turcănescă plecată cu verful înainte, îmbrăcat cu o cămeșă lungă până la genunchi, încins peste mijloc și ținend cu mâna stângă un scut rotund”.

După aceasta imagine ce reprezintă un purtător de căciulă dacică, și cele menționate de scriitorul antic Aristea din Proconnes, putem aprecia că locuitorii pelasgi din aceste locuri, aveau o vechime de peste 3000 de ani….

Originea căciulilor daco-tracice de-a lungul mileniilor, începând cu populațiile indo-europene, a pelasgilor de la vest de Urali, pâna în Panonia vestică, Dacia, Tracia și Asia Mică și nordul Africii

În anul 2012 s-au găsit figurine de ceramică de pământ ce au pe creștetul capului o căciulă, care seamănă cu căciula Sfinxului din Bucegi. Aceste figurine au fost localizate în Gumelnița, comuna Roșu de lângă Oltenița și la Vidra, calculându-se vârsta de peste 7000 de ani. În prezent ele se găsesc la Muzeul din Oltenița și Muzeul Național Central.

Acest lucru este important pentru viața dusă pe aceste teritorii românești și ulterior pe teritoriile menționate, folosite ca simbol de către o clasă conducătoare  ce cuprindea preoțimea, regi sau clasa militară.

Căciula Sfinxului din Bucegi devine un simbol al zeului Soare, caruia trebuia să i se supună tot poporul. Așa se face că Munții Bucegi devin, în timp, centrul religios al populației pelasge sau hiperboreene, cum eram noi etichetați de eleni sau egipteni.

Cultura Gumelnița în Muntenia este, ca timp, dupa cultura Boian,  iar în Dobrogea, post cultura Hamangia, parte din Basarabia și spre Bulgaria de nord și sud, până la Marea Egee. Locuințele erau cu pereți de lut întărite de stâlpi de lemn și podele de lut bătătorite.

S-au găsit figurine de lut cu incizii pictate cu grafit în perioada eneoliticului (4500-3900 î.Hr), perioada de prelucrare a cuprului și aurului (Criprian Stolerul ─ în Historia. Radiografia unei lumi disparute. O așezare preistorica de 6000 de ani.) la Sultana, Malul Roșu, la nord de Dunare, Gumelnița la Bulgari (Karanova), alaturi de Cucuteni când a fost apogeul dezvoltării umane în Europa în mileniul V î. Hr. După aspectul fizic al figurinelor de lut descoperite în aceste situri, ne dăm seama și de aspectul fizic al oamenilor de atunci.

Concomitent, acele figurine ne prezintă și sentimentele „umane” după aspectul lor, precum și credința în zeități, preluate din ce le oferea natura și mediul înconjurator, la început mai grosier, urmând perfecționarea zeităților descoperite în timp. Astfel ne impresionează azi figurinele găsite la Hamangia și anume Gânditorul, sau recentele descoperiri din 2015 de la Gumelnița, și anume un cuplu de bărbat si femeie (filmul lui Roxin), unde bărbatul o ține tandru cu un braț pe femeie, dupa ceafă. Însă, figurinele cele mai de preț prin importanța lor ca semnificație, sunt acelea care prezintă pe cap ca simbol un acoperământ, o căciulă, copiind căciula Sfinxului din Bucegi.

Aceste popoare pelasge, locuitoare pe teritoriul Europei, și mai ales al teritoriilor nord Dunărene, au rămas impresionate de formațiunile megalitice din Munții Bucegi ─ Sfinxul și Babele ─,  pe care le-au luat drept zeități supreme și cărora se închinau. Aceste populații au luat numele de populații pelasge, sub diferite nume, printre care și de arimi, ce locuiau pe un larg teritoriu, dintre munții Urali și Europa occidentala, plus Balcaniul. După istorici ca Herodot, ei vorbeau aceeași limbă. Grecii numeau aceste populații ca hiperboreeni și trăiau la nordul Dunării, adica pe teritoriul țării noastre.

Sfinxul din Bucegi, devenit zeul suprem căruia i se închinau, fiind luat ca zeul Soare și căpătând numele lui Apollo, sau a lui Saturn. La fel, și zeița dedicată pământului, Mater Gaia, sau Bendix, cărora li s-a aplicat o căciulă ca acoperământ al capului, simbololizând pe zeul suprem Sfinxul, în ritualurile lor  de adresare către sfinx.

Aceste populații pelasge, hiperboreene, în timp au evoluat, lucru dovedit de frumoase fresce cu zei ca Dionisos, Sabazios, Diana, Orfeu purtători de căciuli tip bassara.

Pe parcurs, căciula aceasta o întâlnim la casta sarabilor daci, regi, preoți, conducători militari, fiind și ei considerați ca trimișii zeilor pe pământ. Așa se face că pe Columna lui Traian de la Roma vedem o diferențiere între dacii reprezentați pe Columnă.

Originea căciulii este de pe teritoriul Daciei, având ca punct de origine existența Sfinxului din Bucegi, și ca martor, figurinele din Oltenita.

Densușianu, referindu-se la arimii din nordul Thraciei, a scris: ,,Vechii arimi din nordul Thraciei, contemporani cu zeii cei mari ai poporului pelasg Uran, Ianus, Saturn, Marte, Apollo, mai figurează în fântânile posterioare grecești și sub numele de Arimaspi adica Arimasci,  simpla formă dialectică a numelui de arimi”. După Stephan Bizantinul, Arimaspi aparțineau de spețea hiperboreienilor. După poetul Lucan,  ei locuiau între Pontul Euxim și coloanele lui Hercule ( Strabon, 9, 6). Pliniu cel Bătrân  a scris că Arimaspi  au fost numiți înainte Cacidari [apellati].

 După Iordanes și Dio Cassius, dacii erau împărțiți în două clase sociale: pilofori sau pileați, adică cei care purtau căciulă  și clasa de jos, capilati sau comati. Arimaspii care purtau căciula pe cap și își legau pletele cu fire de aur, aparțineau clasei nobile a piloforilor.Termenul de cacidari a fost copiat greșit de pe manuscrise și au considerat pe ol = d, cetind pe cacidari în loc de caciolari…..adică, azi, căciulă. Aristea din Proconnes, celebrul poet și profet al lui Apollo, care trăise, după unii, în timpul lui Homer, caracterizează astfel pe arimaspi după scenele cu arimaspi de pe timpul lui Homer, adica cu 1200 de ani î. Hr., ce prezintă pe cap acea căciulă încovoiată, ne face să apreciem originea ei, adică pe teritoriul nord Dunărean, preluată de urmașii arimilor adică al dacilor, după care simbolul a fost preluat și de triburile Traciei sud dunărene.

Aristea din Proconnes, celebrul poet si profet  a lui Apollo, care trăise, după unii, în timpurile lui Homer, caracterizează astfel pe Arimaspi: ,,mulți și foarte puternici, avuți în herghelii de cai, turme și cirezi de vite”. Arimaspii  locuiau în părțile meridionale ale Munților Riphaei sau Carpați, după cum ne spune  istoricul Damosta din Sigeu, care trăise în timpurile lui Herodot. (Densușianu).

În timp, aceste populații pelasge, impresionați de formațiunile megalitice de pe Bucegi, adica de Sfinx și Babele, considerându-le ca zeități pe pământ, închinându-se lor, au preluat simbolul căciulii și l-au implementat în figurinele de lut, pe care le foloseau  în ritualurile lor religioase pe întreg teritoriul unde locuiau. Acest lucru este întâlnit, de altfel, pe întreg teritoriu al pământului de azi, la diverse triburi de indieni. De la Sfinxul cu  această căciulă,  dacii nostrii îi spuneau Tiară, folosind-o conducătorii care se numeau Tarabostes. Acești conducători, la începuturi, erau considerați ca niște zei pe pământ.

Consider că, inițial, aceste populații care venerau pe Saturn, Marte, soarele și luna, și de a căror prezență zilnică se foloseau, i-a determinat poate mii de ani, în acele condiții, să-i aproprie de casele lor, de ogorul lor, acordându-le onoarea respectivă. Migrând în toate direcțiile și găsind locuri favorabile vieții, au dezvoltat și mijloacele de locuit, de cultivarea plantelor necesare vieții, precum și creșterea animalelor. Așa se face că, în existența lor găsim, în timpurile mai recente, această căciulă răspândită mai mult în Dacia la așa numiții Arimaspi în lupta cu grifonii, fresce din timpul lui Homer, după cum a scris Aristea din Proconnes, deci, de acum 3500 de ani.

Simbolul căciulii a fost preluat ulterior și de sacerdoți din tribul Bessilor din Munții Haemului, fiind preoții zeului Dionisos, după cum au notat scriitorii Hetodot și Strabon, cu 500 de ani înainte de Hristos. Așadar, constatăm că mai întâi găsim fresce cu Arimaspii care au pe cap aceasta căciulă, fiind localizați în vestul Pontului Euxin și coloanele lui Hercule, deci pe teritoriul hiperboreilor (locuitori pe teritoriul țării noastre). Ulterior apare căciula la preoții besiilor din Munții Rodopi, numită Bassara. De fapt, și acești traci vorbeau aceași limbă cu dacii, ei fiind urmașii arimilor lui Densușianu. Acest model de căciulă încovoiată în față, având originea legată de Sfinx precum și dacii care o purtau cu sfințenie și o prețuiau ca pe un simbol național, i-a impresionat și pe romani în frunte cu împăratul Traian. Acest lucru reiese din nenumăratele scene de pe columnă și numeroasele statui ale dacilor. Multe statui le găsim și pe Arcul de Triumf a lui Galeriu de la Salonic, la două secole după Traian. Mai trebuie notat că, împărații romani, precum Traian și Filip Arabul, au scos și monede cu chipul zeiței în Dacia, deoarece și ei au fost impresionați de aspectul Sfinxului din Bucegi, doar aveau castre la Râjnov și Câmpulung Muscel. În acest fel, scriitori ca Dio Cassius, Dione Crisostomul, Diodor Sicul au scris elogios despre daci și casta lor numită a sarabilor. Diodor Sicul a scris și de existența unui rege barsaban (basraban scrie Densușianu). Poate și de aici să fie o continuitate a Basarabilor. Tot așa și geograful anonim din Ravennas a scris că în nordul Thraciei, în sec.V-VI, exista o populație a bassarinilor, de ce nu și a urmașilor lui Barsaban?

Această căciulă folosită cu moț, ușor aplecată, este preluată de către preoții sacerdoți ai zeilor Dionisos Basareus, sau de zeul Bachus, Sabazios, zeița tracă Bendis sau Diana.

La daci, regele Buerebista și Deceneu care făceau legi erau, după cum a scris episcopul Iordanes, purtători de căciulă, pileatus. Datorită marii credințe în puterea cerească situată pe platourile Munților Bucegi, a Sfinxului, ea a căpătat un mare rol pentru preoții sacerdoți fiind răspândită în rândul tribului bessilor de la Besapara. Ei numeau căciula  bassara. De aici și numele zeului Dionisos Basareus.

În rândul castei dacilor, ea este întâlnită la regele Buerebista și descrisă de Deceneu ca pileati. A fost ușor apoi să găsim pe scriitori ca Dio Casius și Dione Crisostomul să spună despre casta sarabilor daci în frunte cu Decebal.

Așa explicăm existența multor scene de lupte pe Columna lui Traian de la Roma, la fel îi găsim sub formă de statui la Roma sau în muzeele importante ale lumii sau în Dacia noastră.

În timp, și după retragerea armatei romane din Dacia, împărații romani ce aveau origini daco-tracice ca Filip Arabul, Licinius, Regalianus (rudă cu Decebal), Galerius, a cărui mamă era refugiată din nordul Dunării ca preoteasă și ajunsă la Sardica. Azi ne dăm seama de cultura trăitorilor pe aceste pământuri, care au supraviețuit în timp mii de ani, și care a contribuit la dezvoltarea vieții socio-culturale și economice, de rolul exercitat de regi, preoții sacerdoți sau conducători militari. Aceștia făceau parte din casta sarabilor daci.

Munții plaiurilor noastre cu Sfinxul conducător, apoi cei din văile Mureșului, Jiului cu civilizația de la Tărtăria, Munții Hațegului preluând pentru casta sarabilor rolul conducător, a făcut ca să se dezvolte cultural centrul spiritual de la Sarmisegetusa cu calendarul de mare precizie și azi, asemănător cu calendarul atzec al maiașilor. De aici, unde preoții puteau să coordoneze activitățile religioase și economice, nu a fost decât un pas în dezvoltarea Daciei, creând ura viscerală a altor imperii pentru a-i învinge pe daci.

De unde provine denumirea de „arabi” și ulterior de „vlahi negri” a românilor?

După descrierea făcută de scriitorul elen Dione Crisostomul castei dacilor, geograful Ptolomeu a înțeles greșit numele de sarab și pe care l-a numit arab, nume existent la această populație din Asia. Așa că a localizat această regiune la „fluviul Jiu” și Muntele Hațegului, numindu-le fluviul și muntele arabilor, iar populația de aici, căpătând numele de arapi.

Harta lui Ptolemeu în care identifică Jiul ca ,,fluviu al arabilor”

,,Ei bine, în geografia lui Ptolemeu, Jiul n-are alt nume decât ϰατ Αράβων ποταμός, literal „de Arabibus fluvius”, adecă: „râul care se pogoară din Țara Arabilor”, pe când Dunărea este Δανούβιος ποταμός, Temeșul Тίβισϰς ποταμός etc.”

De prin anii 170 încoace, dacii și viitorii valahi de la nordul Dunării poartă numele în scrierile istoricilor ca valahii negri.

Așa s-a ajuns ca un mare împărat ca Filip Arabul să facă o monetărie  și să scoată moneda dacică pe care se vede un dac cu căciula lui caracteristică, cu sabie curbă, tipică dacilor, un corb cu inelul în cioc (viitor corb cu crucea în cioc, pe timpul creștinismului). Totodată, întâlnim și puterea romană reprezentată de un leu, încadrate de Legiunea V și XIII. Pe monedă scrie: pentru veșnicie, zeița Dacia.

Din această monedă, va urma în viitor, pentru Dacia, originea divină a castei Basarabilor, raspândită pe teritoriul lui Decebal, începând cu Munții Hațegului, Făgărașului, Țării Oltului, Banatului, Olteniei, Țării Bârsei așa că nu trebuie să mire pe nimeni noua clasă conducatoare apărută după secolele IV-XIII,  când peste teritoriul Daciei au trecut, în drumul lor spre Europa, popoare asiatice, nimicitoare de „sălbatice” în lupta lor de a cuceri tot ce întâlneau în cale.

Basarabii sunt continuatorii sarabilor daci

Datorită puținelor surse de informație, s-a știut puțin despre originea Basarabilor, însă, s-a putut face legatura cu trecutul lor în urma informațiilor găsite la cancelariile regale ale polonezilor și sârbilor. Concret, după invazia tătarilor în Panonia și Transilvania, izvoarele poloneze au notat că tătarii au cucerit Țara Basarabească, date scrise în 1259, atunci când a fost batut voievodul Litovoi …Bezermban.

Istoricul persan Rașid Al Din, descriind luptele, arată ca mongolii au patruns în țara uglahilor (românilor, karauglahilor), adică a valahilor negri.

Întrebare pentru toti: de unde să stie Rașid Al Din că valahii sunt negri? Normal că din sursele din acea vreme! Cu cine s-au batut mongolii? Cu  conducatorii poporului valah, care aveau nume de Basarab și care veneau cu o zestre de peste 1000 de ani. După această vechime de ani, ne explicăm, cu ușurintă, persistența numelui de Negru, dată de Ptolomeu în anul 170 unui popor renumit până în Egiptul Antic, cu care s-a războit Imperiul Roman.

Așa a rămas în istorie primul Basarab consemnat cu numele de Negru Vodă din 1215, cel care a făcut capitala la Câmpulung, plecat vremelnic din cetatea Făgărașului. Nu după multă vreme, un alt Radu Negru Vodă a fost nevoit de puternicii vremii din anii 1290, să plece iar spre Câmpulung și Curtea de Argeș și să formeze un nou stat grefat pe regatul lui Decebal, unde populația valahă era bine reprezentată si organizata.

Acum, eliberați de greutățile timpurilor de atunci, au reușit să-și organizeze statul lor basarabesc timp de câteva sute de ani, aducând la suprafață zestrea lor genetică și arătându-și prin prezentul momentului de acum 700 de ani, echipați, la fel ca și cavalerii occidentali, în haine și armură. Dovada este acel cavaler de pe teracota găsită la Curtea Domnească sub molozul de acum 700 de ani.

După anul 1330, când a fost zdrobit regele maghiar la Posada, el l-a recunoscut pe Thocomerius (nume latinizat) că este român și tatăl voievodului Basarab. A acceptat puterea de luptă a lui Basarab, bogăția lui financiară, militară și morală, în sensul că-i oferea, ca să trimită la Curtea lui Carol Robert de Anjou copii ca zălog, pe cheltuiala lui Basarab.

În afară de acest document, mai întâlnim și noblețea lui Basarab de „mare cavaler”, deoarece, la Severin, când Carol Robert de Anjou intrase în țară, el l-a avertizat să nu pătrundă în țară „că nu se știe cum vei fi înconjurat, adică nu vei scăpa”, ștind capcana pe care i-o pregătise.

Aceștia făceau parte din casta sarabilor daci. Locuitorii plaiurilor noastre, din munții noștrii, cu Sfinxul conducător, apoi cei din văile Mureșului, cu Civilizația de la Tărtăria și Jiu, Munților Hațegului, preluând pentru casta sarabilor rolul lor conducător, a făcut să se dezvolte cultural centrul spiritual de la Sarmisegetuza, cu calendarul de mare precizie și azi.

Din punct de vedere militar, Basarab a fost mai bun și am câștigat lupta, devenind o forță în regiune, de care s-a izbit acest puternic regat, sprijinit încontinuu de Papa de la Roma.

Căciula dacilor a fost purtată și de basarabi. Așa o găsim la tânărul de pe paftaua basarabilor din Mormântul 10, cât și la monedele emise de voievozii Vlaicu și Radu

După Lupta de la Posada, Basarabii au purtat continuu zestrea lor genetică și de tradiție cu diverse simboluri venite de la sarabii daci. Mai întâi, după Lupta de la Posada, Virgil Drăghiceanu și Nicolae Iorga au descoperit în urma săpăturilor arhelogice de la Biserica Domnească din Curtea de Argeș, un sarcofag cu un cavaler îmbrăcat cu inele de aur, coroană de perle pe cap, cruce patriarhală din perle, asemanatoare cu a voievodului Radu fiul lui Nicolae Alexandru, nasturi  cu emblema Basarabilor sub forma de scut si o pafta la brâu din aur, pe care este gravat un castel gotic.

Pe acest castel este un cap de femeie cu corp de lebădă. Multe discuții s-au dus asupra acestui subiect, însă, studiul arată a fi soția regelui Carol Robert de Anjou. La balcoanele castelului sunt două persoane. În dreapta este o tânară (poate o fată a Elisabetei Piast, soția regelui maghiar, logodită cu băiatul lui Basarab). Acest tânăr primise de la famila regală această pafta ca dar de logodnă. Interesant este faptul că el are pe cap căciula dacică, simbol venit din casta sarabilor daci.

În anii următori, când la conducerea Țării Românești au urmat Vlaicu Vodă și fratele lui, Radu, găsim monezi cu înscriere latină sau slavonă, pe care au gravat, pe avers, un cavaler cu capul acoperit tot cu o căciulă dacică, de tip basara, transmisă din timpul sarabilor daci, iar acum Basarabi. Pe reversul monedelor găsim simbolul cavalerilor din acele timpuri, adică scutul Basarabilor cu însemne ale lui Litovoi, o parte fasciată de culoare verde, pe un fond auriu,  după tipul steagului lui Litovoi de la Wisbergen, asemănător scutului francez al capețienilor.

Peste scut este vulturul Basarabilor cu crucea creștină în cioc.

Acest vultur este preluat de acești voievozi de la vulturul lui Filip Arabul (aici vulturul avea coroană în cioc și, surpriză, el are originea de la Cohorta a V-a a Cicârliilor alaude romane). Pe această monedă a împăratului roman Filip Arabul, mai găsim căciula dacică, sabia curbă a lor, un leu ca simbol al romanilor si numele de Dacia.

Voievozii noștri, Vlaicu și Radu, au pus pe monedă simbolul căciulii lor dacice, au înscris numele în latină (originea lor) sau slavonă, după cum era limba în acel timp. De notat că, pe monedă, este gravat și un șarpe în fața acvilei, ca simbol al steagului de luptă al dacilor, care avea trup de balaur și cap de lup. Deci, voievozii noștri au venit cu zestrea lor genetică, adică cu steagul de luptă, căciula dacică de pe capul Sfinxului din Bucegi, preluată de sarabii daci și de catre zeii Dionisos, Orfeu, zeița Bendis.

Radu și Vlaicu au transmis, prin urmașii lor, Mircea cel Bătrân, limba română, prin actele de cancelarie din 1390-1400, eliberate catre boierii lor, ca dar în Făgăraș. La fel a făcut și domnitorul Vlad Dracul care, a scris în limba română actul din 1437. Acest domnitor, Vlad Dracul, are numele tot de la steagul de luptă al dacilor, acel șarpe (balaurul cu cap de lup), atunci când a fost trimis de Mircea cel Bătrân la Curtea împaratului Sigismund de Luxemburg.

De notat că polonezii scriau, în 1259, legat de români, că sunt Arabia Dracului, după vechimea numelui de Negru și steagul de luptă cu balaurul pe care îl făceau drac.

Simbolul florii de crin a dinastiei franceze a Capețienilor, preluat de Radu Negru Vodă când s-a căsătorit cu Marghita, fiica banului Micud. Banul Micud a fost și comite de Dăbâca și a fost înrudit cu banul Reynold din aceeași familie.

Pe monedele lui Radu mai găsim și simbolul florii de crin, simbol al casei regale franceze, preluat de catre străbunicul lor, Radu Negru vodă, cunoscut sub nume slavon de Tihomir sau Tugomer, în slavonă însemnând om liniștit .

Carol Robert de Anjou l-a numit Thocomerius și a scris clar că este român. Cu toate acestea, mulți istorici au căutat să arate că este de alt neam, adică ar fi peceneg sau cuman și s-ar numi Thotomer, Tutumer. Acești străini de Europa și aciuați în vest, în Panonia, găsind o țară bogată, întodeauna au căutat să asuprească sau chiar să distrugă pe vecinii lor.

Pe mai departe, prin anii 1276, voievodul Tihomir s-a căsătorit cu fata banului Micud de Severin, comite de Dăbâca, Marghita, cu care l-a avut ca fiu pe Basarab I.

Banul Micud a fost om de încredere al regelui Ștefan al V-lea și apoi a regelui Ladislau Cumanul, împreună cu banul Reynolds, urmaș al regelui Andrei al II-lea, fiul lui Bela al III-lea. Acest Bela al III-lea a fost căsătorit cu fata regelui francez Reynolds, care a luptat în Antiohia în a treia cruciadă, făcând parte din dinastia capețienilor. Așa că Tihomir a luat aceste simboluri înainte de anul 1290 și a coborât la Câmpulung, devenind primul voievod făuritor de țară românească. Lui i s-au închinat boieri Craiovești și Basarabești de pe cuprinsul Țării Românești, de la munte până la Dunăre.

După cum se știe, Regatul Maghiar, după moartea regelui Andrei al III-lea, l-a avut ca rege pe Carol Robert de Anjou. Pentru o vreme a fost rege Otto de Bavaria. Acesta a fost prins și întemnițat de către voievodul Transilvaniei Ladislau Kahn, care era în relații bune cu voievodul român Tihomir, ce descălecase din Țara Făgărașului și formase Țara Muntenească la sudul munților, cu capitala la Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș. Dovadă în acest sens este monumentul de piatră din Titeștii Vâlcii, pe care scrie: „Muntenia [Eu voievodul Basarab al Munteniei]”.

Redau interpretarea dlui prof. George Voica:

Legat de această piatră funerară menționez faptul că, azi, în România, avem pentru prima dată menționată epigrafic, de pe timpul voievodului Basarab, numele Munteniei, voievodat existent încă de la începutul sec. al-XIII-lea și pe care l-a condus voievodul Seneslau, menționat de către regele Bela al IV-lea, când a făcut un contract de înțelegere cu cavalerii Ioniți în 1247.

Voievodul Ladislau Kahn, era în relații bune cu voievodul Tihomir (Negru vodă) care stăpânea și Țara Loviștei, așezat ca un țarc între Munții Făgărașului, Munții Lotrului și Munții Coziei, mai bine zis ca o cetate în care găsim și azi multe cruci de tip Malta, bine orânduite spre Valea Topologului, cu bornele kilometrice. Multe dintre ele sunt în Titești, la Tarure, pe Târnăcioara, vizibile și azi, având mărimi de până la 1 m. Zona este binecunoscută încă de pe timpul Împăratului Traian care a construit castrele din Titești, Copăceni, Racovița, cu drumul roman ce făcea legătura cu Turnu Roșu și Valea Oltului spre Arutela. În acest spațiu, voievodului Tihomir i s-a încredințat tânărul rege Otto de Bavaria, spre a fi păzit de către voievodul Ladislau Kahn. Acest teritoriu a fost cuprins în Țara Românească (Muntenească), fiind de sub tutela contelui Conrad de Tălmaci și stăpânit de către Tihomir și asociatul la domnie, fiul său, Basarab. De unde știm acest lucru? Din deducție!

Atunci când regele maghiar Carol Robert de Anjou a pătruns să cucerească Țara Românească, în 1330, el avea ca obiectiv să repună mâna pe Țara Loviștei care a fost cuprinsă de Basarab: ,,După ce am trecut de Țara Transalpina (adică a lui Basarab), ne-a întins o capcană, el cu fiii lui, în ținuturile noastre, adică ale lui Conrad”.

Țara Loviștei, după Lupta de la Posada, a constituit ,,Leagănul Independenței Țării Românești”

Ţara Loviștei, acest cnezat, constituia o barieră greu de trecut dar necesară pentru legăturile comerciale ale Ungariei cu sudul Carpaților spre Valea Dunării spre Vidin și Curtea de Argeș. Acest obiectiv îl avea în minte voievodul Transilvaniei de atunci, Toma Szeseni, cel care l-a instigat cel mai mult pe Carol Robert de Anjou la invadarea țării. El mai primise teritoriile din jurul Sibiului ca dar de la rege. Așadar, Basarab cunoștea bine zona încă din perioada când, împreună cu voievodul Tihomir, au pus stăpânire pe acest loc, iar drept mulțumire, a ridicat un memorial în cinstea lui.

Pe placa memorială este consemnată cinstea acordată lui, apoi este trecut un coif în fața preasfântului nume arătând că a făcut parte din rândul cavalerilor dinastiei Basarabilor. Pe ultimul rând este consemnată și titulatura de rege și conducător spiritual ortodox ─ IO ─, preluată de la rudele lui de la Târnovo ale împăraților Asani.

Citind această particulă ─ IO ─, ne dăm seama că existau legături cu imperiul vlaho-bulgar al Asăneștilor dar și cu bizantinii, în cetățile Argeșului sau Câmpulungului. Voievodul Basarab, după ce l-a trecut pe Tihomir sub forma particulei ─ IO ─, a urmat voievodul Litovoi, cu litera slavonă L, apoi voievodul Seneslau cu litera ─ S ─. Din nefericire, următorul voievod scris, probabil Bărbat, s-a pierdut bucata de piatră, atunci când această comoară de „aur” a fost descoperită și ascunsă în drumul de piatră din fața bisericii din Titeștii Vâlcii, în anul 2002, de către pr. Teleabă Mihai. Tot în apropiere de Perișani, voievodul Tihomir, Radu Negru Vodă, atunci când s-a stabilit în zonă, a oferit pământ la doi maghiari care l-au urmat în Țara Românească lui Jigmond și Laslo, fapt dovedit de către voievodul Mircea Ciobanu. Urmașii lui Jigmond și Laslo s-au plâns domnitorului că boierii din Bârseștii Vâlcii le luaseră terenurile primite de la Negru vodă. Mircea Ciobanu, studiind actele, le-a dat dreptate. Acest lucru ne arată că Negru vodă a avut Țara Românească de la munte până la Dunăre. Din unele acte reiese că, în timpul lui, munții de la Baia de Fier și Novaci au fost sub stăpânirea lui Negru Vodă.

Radu Negru vodă, voievod de Făgăraș și Amlaș, făuritor de țară nouă (Țara Muntenească). Prin rudele lui din Transilvania ̶̶ Dăbâca Clujului ̶ transferate în Țara Muntenească la Călimănești și Tismana, a înfăptuit prima unire a românilor

Voievodul a adus cu el și rudele lui din Dăbâca cărăra le-a oferit daruri de pământuri în Călimăneștii Vâlcii (urmaș Nan Udoba).

Nan Udoba a oferit pământ voievodului Radu și lui Dan I, iar, la rândul lor, au donat Coziei Vechi și pe Valea Jalesului (Runcu Gorjului) Dăbăceștilor (urmaș Dimitrie Dăbăcescu), care a oferit pământ voievodului Radu, pentru a construi biserica de la Tismana. În Titești, jud. Vâlcea, voievodul Basarab, după lupta de la Posada în care a ieșit victorios învingându-l pe Carol Robert de Anjou, a ridicat trei monumente funerare și o biserică. Acest lucru a fost consemnat două secole mai târziu de către istoricul polonez Maciej Strykowski, în 1575, scriind că a văzut cu ochii lui aceste monumente și biserica, la două zile de Sibiu.

Ktόra przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmόdska I wszyszkiey Rusi kijowskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. I rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei, Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”.

Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul Sibiu, în munți”.

„Carolus Wegierski kroi, gdy bez przyczyny podniόsł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z progromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa byla hospodarowie Maltańscy mona – ster zmutowali I slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idac przez gόry…”.

În 20 mai 1388, voievodul Mircea cel Bătrân a semnat actul de ctitorie al Mănăstirii Cozia aici, în Râmnicu Vâlcea. El a donat terenul de la Troianu până la râul Râmnic (Olăneștiul de azi), Str. Ulița (azi, str. Știrbei vodă).

Înaintea lui, tatăl lui Radu și fratele Dan, dăruise Coziei vechi terenuri din dealul Licura (Petrișorul de azi). Acest lucru ne arată că exista o biserică Cozia, ridicată de înaintașii săi, adică Negru vodă, cel care împroprietărise neamul adus de el din Dăbâca Clujului și al cărui urmaș a fost boierul Nan Udoba, cel înmormântat la Curtea de Argeș, în Biserica Domnească. Acest Nan Udoba îi dăruise lui Mircea cel Bătrân terenul pentru Cozia nouă. Aceste neamuri din Transilvania erau de spiță nobilă, înrudite cu neamurile domnești ale capetienilor francezi. Dovada o constituie floarea de crin din perle din mormântul lui și inelul de aur Cameea, pe care găsim zeii Asclepios și Higeea.

Acest simbol al florii de crin este preluat și de Negru Vodă (Tihomir, Thocomerius ─ cum a scris Carol Robert de Anjou ─ referitor la tatăl lui Basarab), floarea de crin fiind simbolul de dinaintea dinastiei de Anjou.

Scutul lui Basarab, găsit în Mormântul 10, este după model francez, îmbinând cu semnul heraldic al lui Litovoi, fasciat, bare roșii pe fond auriu. Pe scurt, găsim benzi verzi pe fond auriu.

Înrudirea voievodului Tihomir cu Banul Micud de Severin, comite de Dăbâca, căsătorindu-se cu fata lui Marghita, a dus, în timp, la întreținerea legăturilor de rudenie cu transilvănenii și menținerea strânselor legături cu Țara Făgărașului și Amlașului. Acest lucru s-a oglindit în timp asupra românilor din Făgăraș, Țara Oltului, Hațegului, Bârsei, Banatului unde românii se conduceau după legile lor strămoșești.

A lărgit Țara românească cuprinzând partea lui Seneslau din stânga Oltului, pe care a numit-o Muntenia și al carui nume este la complexul funerar din Titeștii Vâlcii, a cuprins și Țara Loviștei creând o barieră în calea celor din Transilvania, pe Valea Oltului spre Dunăre. A adus cu el rude din Dăbâca la Călimănești, pe boierul Nan Udobă și a construit Cozia Veche. Pe neamul Dăbaceștilor i-a dus și în Gorj, pe valea Jaleșulu, oameni cu credință în Dumnezeu, cu care s-a construit Mânăstirea Tismana.

Urmașii lor, nepoții voievozi, au făcut tot ca să avem azi frumoase și pline de dar Mănăstirea Vodița, Tismana, Cozia Veche și Cozia lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Comana. Pe monezile lui Mircea găsim simboluri ale Basarabilor precum și soarele și luna, preluate din antichitate de la zeul Apollo și Diana. Ce cultură în acele vremuri,  plus simbolul crucii cu care câștigau lupte după lupte, cu dușmani răsăriți din Asia, fiind înconjurați de ei!

Câtă diplomație au avut, pentru ca noi, azi, să supraviețuim pe acest pământ de 2000 de ani.

Legat de de căciula Basarabilor, urmașii lor au purtat-o cu cinste ca simbol și-i găsim în fotografii pe Vlad Țepeș, imediat dupa 1456, sau Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Vasile Lupu, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu… și toți dorobanții noștri, cu pană la caciulă!

Dr. C-TIN IONIȚESCU, medic primar oftalmolog

Râmnicu Vâlcea, mai 2021

Din activitatea publicistică a autorului

  • Ionițescu, C-tin. Sfinxul din Bucegi și urmașii acestuia ¬ Basarabii: Posada 1330¬2020. Mărturii în timp, lăsate de voievodul Basarab I în Titești. Țara Loviștei, Rîmnicu Vâlcea: Editura Antim Ivireanul, 2021.
  • Ionițescu, C-tin. Tihomir-Tugomer. Eroul de la Posada 1330: Prințul moștenitor al voievodului Basarab I, 2020.
  • Ionițescu, C-tin. Țara Loviștei. Titești. Posada 1330: Leagănul Independenței Românești. Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, C-tin. Daniela Ionițescu. Polovragi ¬ între mit și realitate ¬ Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Daniela Ionițescu. Legănare de suflet, la Râmnic. Iași: Editura Rotipo, 2017.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Cancerul Poate fi învins?!, Iași: Editura Rotipo, 2016.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Plante medicinale și leacuri din moși strămoși, Iași: Editura Rotipo, 2016.

Bibliografie

  • Angelescu, Nicolae. Plimbări și mici excursii în Râmnicu Vâlcea. Râmnicu Vâlcea, Editura Bibliostar, 2014.
  • Botta, Dan. Romînii: poporul tradiției imperiale. București: Editura Predania.
  • Buneci, Petre. Gâlculescu, BogdanOrdinul cavalerilor Basarabi. Editura Neverland, 2020.
  • Kretzulescu, Em. Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Vol XII, Partea I, 1911.
  • Densușianu, Nicolae. Dacia preistorică. București, 1913.
  • Gheorghe Petre Govora. O preistorie a nord-estului Olteniei. Editura Petras, 1995.
  • Hasdeu, B.P. Arhiva istorică a României: Vol. I (1864 ¬ 1865) și Vol. 2.
  • Hasdeu, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae, Vol. IV, Tomul III. 1886.
  • Holban, Maria. Călători străini despre Țările Române. Vil. III, Editura Științifică, 1970.
  • Ieșan, Isidor. Secta paterenă în Balcani și în Dacia Traiană împreună ci Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin osmani, București, 1912.
  • Ioan Remus Barna. Reflecții templiere în Transilvania
  • Ionescu-Gion, G.I. În Istoria Bucureșcilor, Editura Stabilimentul „I.V. Socecu”, 1899.
  • Ionițescu, Constantin. Țara Loviștei. Titești. Posada 1330: Leagănul Independenței Țării Românești. Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, Constantin. Tihomir ¬Tugomer, eroul de la Posada, 1330 : Prințul moștenitor al voievodului Basarab I, Iași: Editura Rotipo
  • Ionițescu, Constantin. Daniele Ionițescu. Polovragi ¬ între mit și realitate. Râmnicu Vâlcea, Editura Polirom.
  • Ionescu, Sodi Al. În: Bibliografie, p.p. 62-65.
  • Madgearu Alexandru. RI OPAC – Regesta Imperii
  • Moșneanu Cristian, Bârsan Cornel. Radu Negru Vodă. București: Editura Librex, 2018.
  • Paliga, Sorin. Mitologia tracilor. București: Editura Meteor Press, 2008.
  • Panaitescu, P.P. Curs privind începuturile influenții slavilor asupra românilor: 1938¬ 1939. Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie.
  • Panaitescu, P.P. Introducere la Istoria Culturii Românești, Editura Științifică, București, 1969.
  • Panaitescu, P.P. Români și bulgari, București, 1944.
  • Pătru, Laurențiu Mihai. Prosopografia și opera Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului.
  • Pop Ioan-Aurel. Din mâinile valahilor scrismatici…Românii și puterea din Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-IV), Editura Litera, 2011.
  • Popescu-Cilieni, I. Biserici, târguri și sate din județul Vâlcea. Craiova: Editura Ramuri, 1941.
  • Popescu, Emilian. Crucea și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos în creștinismul timpului, Editura Basilica, București, 2016.
  • Pușcariu, Ioan. Date istorice privitoare la familiele nobile române. Sibiu, 1892.
  • Pușcariu, Ioan. Ugrinus – 1291: discurs rostit la (9) 21 martie 1901în ședința solemnă de Ioan Pușcariu cu răspuns de B. Petriceicu-Hasdeu. București, 1901.
  • Stănilă, Adrian. Curtea de Argeș în sec. XIV-lea. În: Revista Hiperboreea: revistă de istorie, artă și cultură. Anul I, Nr. 9, București, 2012, p.p. 4-19.
  • Stoicescu, Nicolae. Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România: I: Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea). Vol. II: M-Z, indici, Editura Mitropoliei Olteniei, 1970.
  • Stoicescu, Nicolae. Tucă, Florian. 1330. Posada. București: Editura Militară, 1980.
  • Stryikowski, Maciej. Cronica Poloniei, Lituaniei, Zmodz și a întregii Rusii.
  • Arh.Vaida, Gamalil. Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea voievod cel Mare: 600 de ani de existență. Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, 1986.
  • Studii și comunicări. Vol. I-IV, Curtea de Argeș, 1980-1992.
  • Velicu, V. D. O inscripție slavo-română târzie, datată în sec. XIII. În: Contemporanuldin 27 apr. 1973, p. 2.
  • Vereeș, Andrei. Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești. Vol. II: Acte și Scrisori (1573¬1584), București, Cartea Românească, 1930.
  • Vlădescu, Cristian. Fortificațiile romane din Dacia Inferior, Scrisul Românesc, Craiova, 1986.

Voievodul Radu Negru Vodă, de neam basarabesc ─ între mit și realitate ─

Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal

Orașul Râmnicu Vâlcea era un puternic centru economico-social și cultural, de mai multe generații; aveau mori, biserici, sate cu mulți locuitori, heleșteu natural (la vărsarea actualului râu Olănești, pe atunci numit Râbnic) și drumuri pietruite pe fosta cale a lui Traian. Peste dealul Licura (actual Petrișor) se afla o mină de sare de suprafață. Acest lucru apare și in declarațiile voievodului Radu, care spunea despre comitele de la Timișoara a pus vamă negustorilor de sare din Orșova.
Din actele episcopiei reiese că voievodul Bogdan a fost primul care a făcut o biserică în Râmnic pe la 1303-1304. Este posibil ca numita Curte de la Hinătești să fi fost sediul voievozilor din neamul lui Lilovoi. Prezența boierului Nan Udobă în Călimănești se explică prin coborârea rudelor lui Negru Vodă odată cu el, la Câmpulung. Unele rude au fost împroprietărite aici, ca Nan Udobă, pe care îl găsim înmormântat la Curtea de Argeș, având un inel de aur cu zeul Asclcpios și zeița Higeea. Acest lucru ne arată marele grad de cultură pe care l-au moștenit în Ardeal, lângă Cluj. Tot în mormântul acesta s-a găsit o floare de lis care arată că provenea din rudele lui de la Dăbâca. Negru Vodă, traversând Oltenia de sub munte, a adus acolo și a altă ramură a celor din Dăbâca și anume pe Dimitrie Dăbăcescu. Acesta, la rugămintea lui Radu, a donat mănăstirii din Tismana loc pentru construcție plus cele necesare.

Azi, când citești despre oraşul Râmnicu Vâlcea, nu poți să nu rămâi impresionat de dacii noștri localizați în toate împrejurimile, începând de pa Valea Oltului, cuprinzând actualul Stolniceni și până la dealurile molcome ale Buridavei dacice, bogate în sarea pământului. Fără sare nu se poate trăi. Vedem şi azi cum popoarele lumii se zbat să aibă sare, bineînțeles, cu mijloace moderne. Artera de circulație, Oltul, a favorizat dezvoltarea economică şi socială a localității. Regii timpului erau slăviți şi respectați pentru a păstra acest dar. Thiamarcos este un exemplu… Pământul mai ascunde şi azi comori ale vremii de atunci… Câtă organizare pe Traian pentru a pune mâna pe aceste bogății…! A făcut un drum modern după ştiinţa vremii pentru a străbate de la Dunăre până în Transilvania drumul în siguranţă şi pentru a pune mâna şi pe aurul dacilor din munții Orăștiei. A făcut podul peste Dunăre la Turnu Severin pentru a-i prinde pe daci ca într-un clește. A dezvoltat drumul Mehadiei pentru a ajunge la centrul sfânt şi sacru al dacilor la Sarmisegetusa. Ce ştiinţă era acolo acumulată!

Au adus armate întregi şi le-a localizat în Buridava romană, care, în timp, s-au răspândit și peste Buridava dacică. Armate întregi au staționat aici. Comerţul s-a dezvoltat cu Moesia cu orașele lumii de la sud de Dunăre. Cultura s-a dezvoltat şi nu este de mirare că mai găsim vestigii ale acelor vremuri.
Burebista a fost unul din marii regi ai Daciei care și-a apărat glia. Episcopul german Iordanes a scris despre organizarea dacilor în secolul V, denumindu-i goți. Într-un stat organizat avem regi, conducători religioși, militari. Dio Casius a scris toată această organizare. În timpul lui Traian şi Decebal, scriitorul elen Dione Crsisostomul a scris de casta conducătorilor daci numiți sarabi și despre rolul lor în viaţă. Sigur că existau zei după care își organizau cultul. Aşa se face că Herodot, Strabon au scris despre aceste popoare, care vorbeau o limbă proto-latina, care se putea înțelege din estul îndepărtat, până peste Tracia, sudul Dunării, Panonia. Cea mai concretă relatare este poetul Ovidiu care a scris că înțelegea bine proto-latina pe care o foloseau geții, ce exemplu mai clar! Preoţii templelor lui Dionisos, Orfeu, Bendis aveau că semn distinctiv o căciulă de vulpe, numită bassara, o căciulă încovoiată întâlnită la sarabii daci. Aici a intervenit hazardul! Învățatul geograf Ptolemeu, încurcând cuvântul sarab cu cuvântul arab, a lăsat scris că Jiul poartă numele de „fluviul arabilor„, iar munții Haţegului poartă numele de „muntele arabilor”. De atunci încoace, bieții urmaşi ai dacilor au luat numele de arab, adică negru. Secolele ce au urmat au făcut ca noi să purtăm numele de arabi. Împăraţii ce au urmat au purtat numele de Filip Arabul sau Galerius, Regalianus, Licinius, neamuri de împărați care au dezvoltat Imperiul Roman. Toată cultura Daciei a rămas prezentă până azi. În timpurile care au urmat a pus amprenta asupra viitorilor Basarabi, purtători de căciulă de vulpe, bassara. Peste aceste teritorii bine organizate, au tot năvălit popoare, care au conlocuit cu valahii noştri.

Zona Vâlcii s-a dezvoltat. Natura a fost darnică cu localitățile noastre. Așa s-au construit locuri de apărare pe Dealul Capela, Petrişor, Cetățuie, Malul Alb.
Religia și-a spus şi ea cuvântul lui Dumnezeu. Au apărut biserici unde oamenii se rugau la Dumnezeu pentru a-i apăra de rele… Steagul dacic îl putem găsii în muzee. Ceramica s-a dezvoltat. Pentru o vreme s-au pierdut date istorice despre noua castă a sarabilor Basarabi, însă ei au continuat să-și dezvolte viața. Tot teritoriul de la Ţara Făgăraşului, Bârsei, munții Haţegului, Ţara Oltului, Banatul de Severin a fost plin de acești Basarabi, care au dus pe mai departe viața lor socială și militară. Nu poți să treci prin istorie şi să vezi rolul preoților purtători de căciulă bassara. Traian a adus cohorta 2 Flavia Besiforum, buni luptători şi preoți militari, pe care i-a cantonat la Mihăeşti, la Băiţa, Turnu Roșu, Cincşor, Râjnov, Alba Iulia… Ce au făcut acești oameni numiți beseni, preoți ai lui Dionisos Basereu?…
Şi-au dezvoltat cultura lor în zei, au făcut cetăți în zonele unde au trăit. La Făgăraş, un urmaş a lor a făcut cetatea lui Negru Vodă. De unde numele… De la Arabii lui Ptolemeu… Iar cognomenul de Negru a rămas scris pentru vecie în neamul valahilor.

Azi este simplu când citești că în 1215 a fost un Negru Vodă la Câmpulung.
A fost nevoit de vremurile de atunci să treacă munții la sarabii lui Negru. În timp apar documente cu acte lăsate de Negru Vodă la Rășinari, acte din Țara Făgăraşului la 1232, sub semnătura lui Grigore Venețianu, omul lui de încredere.
Cărţi scrise de oameni de cultură ca Ion Monea din Ținutul Făgăraşului arată o prezenţă continuă în tot arealul Banatului, Ţării Haţegului, Țării Făgăraşului. În ultimele decenii s-au descoperit vestigii arheologice cu zeități ca Dionisos, Orfeu, zeița Bendis, cultura ce se petrecea acum 1900 de ani. Se găsesc la muzee din Făgăraş, Alba Iulia, Muncel. Acestea sunt documente vii de necontestat pe parcursul timpului. Aceste studii s-au făcut din anul 1980 încoace și se găsesc la Muzeul din Făgăraș, Alba Iulia.

Trebuie să fi legat la ochi să nu apreciezi pe primul mare rege al Ţării Româneşti, care a fost nevoit să treacă munții la Curtea de Argeş, Câmpulung, să-și facă ţară nouă. Lui i s-au închinat ceilalți Basarabi, recunoscându-l ca rege. A primit pământ, a moștenit ce era al lui începând de la Câmpulung până la Dunăre. A lărgit Ţara Românească. A cuprins inima ţării, adică Ţara Loviştei, loc de legătură cu Basarabii lui de la Sud de Carpați. De trecut în acele timpuri, a trecut împreună cu regina lui, Marghita, chiar dacă era catolică. A fost urmat şi de rudele de la Dăbâca, fata lui Micud Banul.

Azi privim câş acest lucru, dar căsătoriile se făceau în funcție de interese. Și banul Micud avea interes! Banul Micud a fost devotat regelui Ştefan al V-lea, după care, lui Ladislau Cumanul. Când partida cu Ladislau a luat sfârșit, a trebuit, sub forma ameninţării, să treacă munții. Aveau cetăți în toată ţara iar dovada că a fos însoțit de rudele lui, este acel boier Nan Udobă din Călimănești.

Această localitate, Dăbâca, a fost a romanilor lui Gelu. Prin anii 780─800   s-au găsit urmele unei cetăţi de pământ folosită de daci pentru transportul sării pe Meseș în jos, tot pe pământ bogat în sare. Era normal ca orice popor să dorească să pună mâna pe bogății! Regii maghiari o foloseau din plin. Aşa s-a ajuns în sec al XIII-lea ca ei să răsplătească pe fidelii lor. Aşa a fost şi cu Micud. Timpul ne arată că totul se plătește, şi, pe mai departe, documentele de netăgăduit arată că s-au înfiripat relații de rudenie şi clasă între urmașii lui Negru Vodă şi ai Banului Micud. Exemplul elocvent fiind Vlaicu Vodă care a onorat rudele lui cu pământuri în Făgăraş, la Șercaia. Voievodul Nicolae Alexandru prin discuțiile pentru pământurile bisericeşti din Bădești, arată clar că bunicul lui se numea voievodul Negru Vodă ─ român.

Azi, în zile de sărbătoare, privind pe cel mai mare voievod, Mircea cel Bătrân, ne arată că el l-a solicitat pe ruda lui de sânge, Nan Udobă, să-i dea loc pentru a construi Cozia. Deci, Nan Udobă avea rădăcini aici, venit odată cu Negru Vodă. Totodată, nu trebuie să fim legați la ochi şi să nu observăm că fratele voievodului Dan I a dăruit pământ din Dealul Licura (Petrișor) Mânăstirii Cozia Veche, iar voievodul Radu, tatăl lui Mircea, şi Dan I au dat Coziei de la Călimăneşti pământuri tot din Vâlcea ─ azi, Petrișorul. Deci, Cozia Veche înseamnă că a construit-o Negru Vodă cu constructori ardeleni. Frumoasă mânăstire şi în ziua de azi!

În 1920, când s-au făcut studii arheologie la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, în mormântul lui Nan Udobă s-a găsit un inel de aur cu came pe care este zeița Higeea şi zeul Asclepios, în jurul unui baston fiind un șarpe… Ce ne arată acest lucru… cultură de înaltă clasă! La încheietura inelului păzește un leu. Aceasta-i cultura pe care sarabii noștri o stăpâneau.

Negru Vodă a fost un Basarab. Nu avea nicio treabă cu cumanii, pecenegii… el a fost român. Acest lucru a fost recunoscut cu toată onestitatea de regele Carol Robert de Anjou. A spus că avea nume latinesc cum era societatea atunci şi poartă numele de Thocomerius, numele lui fiind de Radu Negru-vodă. Datorită dibăciei lui a mărit Țara Românească, a avut relații bune cu voievozii români. Azi, datorită lui Radu Negru-vodă şi a lui Basarab fiul, după lupta de la Posada, noi vâlcenii avem pe viu tei monumente funerare la Titeşti, în care este pomenită pe veci istoria noastră. Pe unul din monumente este scris: Slavă lui Tugomer”, are şi un coif în faţă. Pe un alt rând este scris pentru prima data… „Io Basarab Voievodul Munteniei”. Pentru prima dată este trecută Muntenia.

În încheiere, eu, ca român, sunt nemulțumit total de oamenii de cultură din ţară şi județ, care au tratat cu mare nepăsare acest subiect. Nu este oprit nimeni să vină, să vadă şi să-și exprime o… umilă părere.

Trecând Munții Făgărașului în Țara Românească, și-a întărit relațiile bisericești cu Imperiul valaho-bulgar, luând numele de Tihomir, sau Tugomer. Acest lucru îl întâlnim azi la Complexul funerar din Titești, unde își  numele de ȚAR = IO, cuvânt slavon, ca un trimis al lui Dumnezeu.

Deci, Negru Vodă când a coborât pe apele Dâmboviței spre Curtea de Argeş, a fost urmat de „noroade de popoare“ cu care au organizat Ţara, pornind din zonele Câmpulungului și până la Dunăre. Pe Valea Oltului, la Perişani, a oferit două fâșii de pământ credincioșilor lui, maghiarii Lazlo şi Jigmon, lucru dovedit în acte de voievodul Mircea Ciobanul. Ca şi acum şi în acele vremuri existau unii care au vrut să le ia pământul, unii din aproprierea Vâlcii, boieri Bârseşti. Legea fiind corectă, s-a rezolvat situaţia. Pare un amănunt, dar care lămurește o situaţie din acele vremuri. Acest lucru ne mai arată teritoriul mare al ţării de care răspundea. Şi atunci, ca şi acum se făcea comerţ pe Valea Oltului, negustori veniţi din orașele săsești din Sibiu, Brașov și alte scaune sibiene sau secuiești. Aşa s-a dezvoltat oraşul Râmnicu Vâlcea. Centrul oraşului a fost plin de viaţă de la descălecarea lui.

Şi nu numai atât, găsim în acte schimburi sau cumpărări de pământ la Baia de Fier, Hirişeştii Novaciului; mai găsim în Jaleşul Gorjului la Tismana, că a împroprietărit rude de-ale lui din Dăbâca la Tismana, familia Dimitrie Dăbăcescu. Acestea au donat bisericii din Tismana pământuri pentru viaţa călugărilor şi biserici… Azi trebuie să fii legat la ochi pentru a nu observa că aceşti români veniţi cu el erau credincioşi şi au contribuit la dezvoltarea Țării! Aceste rude nu pot fi o întâmplare. Voievodul Dan, fratele lui Mircea cel Bătrân şi tatăl lor, voievodul Radu, au contribuit din plin la credinţa noastră din acele vremuri. La fel a făcut şi voievodul Vlaicu la dezvoltarea mânăstirii Vodiţa. Deci, aceşti Dăbăceşti, fie din Călimănești sau Tismana, nu au apărut din senin. Ei au venit odată cu voievodul român Radu Negru Vodă. Aici, în zona Călimăneştiului, a oferit cele necesare lui Nan Udobă sau poate o altă rudă apropiată. Cu ajutorul lor a construit Mânăstirea Cozia Veche. Această mânăstire a devenit centru bisericesc (biserică domnească) Locul a fost excepțional din punct de vedere strategic. Foarte greu de cucerit!      „Oltul, la intrare dinspre Călimănești, oferea o zonă de apărare inexpugnabilă” a scris Paul de Alep, la mijlocul sec al XVII-lea. Drumul în dreapta era apărat de apele Oltului la înălţime, iar pe partea stângă, era un pieptiș de munte de nu-l puteai ocoli. Călugării au făcut un pod mobil pe care îl ridicau sau coborau la nevoie!

Biserica Cozia Veche, pe noul amplasament

Mircea cel Bătrân a poposit la Mânăstirea Cozia Veche în vremuri de restriște, şi, de aceea, prin jurământul lui, a ridicat o altă Mânăstire şi mai frumoasă  pe care a împodobit-o cu ce avea el mai bun, devenind locul lui de veci şi de suflet. Boierul Nan Udobă, rudă de sânge, a venit şi cu o bogată zestre culturală: inelul de aur cu zeități, care au fost cultivate în Dacia ca Asclepios, Higeea, bastonul zeului cu un şarpe încolăcit în jurul lui, iar pe inel este reprezentat un leu. Azi, cu surprindere, studiind moneda împăratului Filip Arabul (un sarab din casta sarabilor daci), găsim căciula dacilor, sabia curbă a dacilor, un vultur cu o coroană în cioc ca semn al puterii, precum şi un leu (puterea romanilor) şi simbolurile legiunilor a V-a şi a XIII-a.  Mai găsim stindardul de luptă al dacilor. Toate acestea nu au fost întâmplătoare, ele arătau puterea dacilor. Ce mai găsim în mormântul lui Nan Udobă? Găsim perle cu simbolul florii de crin. Extraordinar! Arată legăturile din acele vremuri cu casele domnitoare din Franţa, dinastia Capețienilor! Acest lucru este înainte de 1290. Deci, Negru Vodă se înrudea cu familii puternice. Acest simbol al Capețienilor exista înainte de 1290. L-au adus la Curtea de Argeş și Câmpulung, înainte de luptele lui Basarab cu Carol Robert de Anjou din 1330.

Asta arată că făcea parte din casta Basarabilor, castă cu nume mare şi cu respectul cuvenit. Această castă s-a perpetuat de la sarabii daci, după cum a scris marele B.P. Haşdeu, privind Basarabii. Aşa se explică şi existenţa altui Negru vodă din 1215, de la Câmpulung, prin construcţia acelei mânăstiri de care a vorbit marele domnitor, iubitor de biserici, Matei Basarab. Negru Vodă a fost o continuitate a castei sarabilor daci şi ulterior al Basarabilor. Aşa se explică şi prezenţa familiilor de boieri Basarabi, prezenți pe tot spaţiul regatului lui Decebal şi Traian, și care în corpore s-au închinat lui! Era normal ca şi în zona Vâlcii, unde au trăit alţi Basarabi, ţinând cont de puternica Buridavă, să fie în zonă şi alţi Basarabi, cu care poate erau în conflict. Acest lucru l-a făcut să stea un pic mai departe de puternicul centru de la Hinăteşti și să dezvolte Călimăneștiul, oraş mai apropiat de Curtea de Argeş, capitala lor, sau cetatea lor din Argeş. Odată cu liniștirea vremurilor, urmaşul lui Mircea cel Bătrân a pus accentul şi a dezvoltat una din cele mai bune capitale ale Ţării Româneşti.

Azi este o mândrie să treci pragurile Coziilor, ca pe ceva sfânt și unde poporul român trăieşte cu sfințenie în aceste locuri!

Stâlpul de piatra ce face parte din complexul funerar, localizat în Gruiul Placinții, ridicat de Voievodul Basarab în memoria băiatului Tihomir (nume dat dupa numele bunicului Tihomir sau Tugomer), mort în lupta de la Posada și înmormântat la Biserica Domneasca „Sf Nicolae” din Curtea de Argeș. MORMANTUL NR 10. Pe piatră este gravată o cruce de Malta, semn ca a fost ajutat de cavalerii templieri din zonă. Pe piatră scrie, în rândul doi, la sfârșit: „EU BASARAB VOIEVODUL MUNTENIEI”.

21 ianuarie, 2021

Dr. C-tin Ionițescu, medic primar oftalmolog

Prof. Daniela Ionițescu

REMEMBER POSADA – 9/12 NOIEMBRIE 1330!

Acum 691 ani, la noi, în Țara Loviștei (Titești – Perișani), marele voievod muntean Basarab I l-a învins pe puternicul rege maghiar Carol Robert de Anjou!

Acești trei stâlpi de piatră pe care Basarab și-a notificat victoria au fost „documentele scrise” ca mărturie a evenimentelor din acea vreme. Polonezul Maciej Stryjkowski le-a consemnat în aprile 1575 în cartea „Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej, Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe”.

Țara Loviștei este martoră a luptei pentru independența față de regatul ungar reprezentând teatrul luptelor de la Posada și împrejurimi (Titești) între Carol Robert de Anjou, regele maghiar și Basarab I, domnul Țării Transalpine.

La șase ani după evenimente, regele și mulți supuși ai săi aveau încă vie în memorie expediția din Țara Românească, după cum dovedește și un document emis cândva după 11 noiembrie 1336, la cererea lui Thatamer, prepozitul de Alba Regală și vicecancelar regesc, precum și a fraților săi, Bako și Ștefan.

De aeastă dată „Maiestatea Regească” își aduce aminte de credincioasele slujbe ale sus-numitului său frate Bako, prin care acesta „s-a străduit să ne fie pe plac și să ne mulțumească în tot chipul, urmând încă din vremea copilăriei Curtea noastră și stând și trăind neîncetat în ea, alături de credincioșii și iubiții noștri, primejduindu-și bunurile în cumpăna sorții în toate expedițiile noastre și ale regatului nostru, precum și cu prilejul împlinirii osebitelor noastre solii în felurite locuri, mai ales atunci când am cercetat cu toată puterea oastei noastre Țara Transalpină și când el, din porunca marelui bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit după noi și după stăpânul său, cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de pericolul morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se pritr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns tocmai sub cetetea Argeș, unde noi și întreaga noastră oaste am rămas uimiți de sosirea sa neașteptată și unde și-a îndeplinit în chip vrednic de laudă însărcinările ce-i fuseseră date și pe care le-a luat asupra sa; totuși după acestea, la întoarcerea sa de acolo, nu a scăpat fără a se alege cu o rană grea, iar de pe urma marii pierderi de sânge și a crâncenei lupte, el a fost cu timpul lipsit de lumina ochiului drept”.

În această diplomă de după 11 noiembrie 1336, dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în Campania din 1330, este relatată deci și ,,primejdia” de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului.

Eu consider următoarele: Basarab I a aplicat politica pământului pârjolit și- acest fel Carol Robert de Anjou a întâmpinat greutăți în aprovizionarea armatei (oameni și animale). În discuțiile lui cu voievodul Transilvaniei, Toma, care era în anturajul Curții Regale, i-a trimis vorbă lui Bako să le vină în ajutor, înainte ca ei sa ajungă la Curtea de Argeș. Din actul emis și relatarea lui Toma reiese că acest Bako a mai fost la Curtea munteană iar în momentul de care vorbim el a sosit foarte repede, pe calea cea mai scurtă, peste munții Făgărașului, între Avrig și Țara Loviștei, pe căi de el știute, și-n acest fel se explică mirarea regelui și a lui Toma când s-au trezit cu el în luptă sub cetatea Argeșului, în zona Perișani din Țara Loviștei.

Citez dintr-un document al regelui Carol Robert de Anjou, datat In 2 noiembrie 1332: „În anul Domnului 1330, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în țara noastra transalpină, spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în liniște, la iesirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român cu răutatea unei necredințe de mai înainte urzite, la adăpostul viclean al unei păci fățarnice, a năvălit plin de dușmănie asupra unei părți din oastea noastră într-un loc crângos și păduros, încins cu dese întărituri și în iureșul acestei năvale dușmane magistrul Andrei, prepozitul bisericii de Alba Regală, vicecancelarul Curții noastre, de bună pomenire, și-a pierdut viața precum și pecetea noastră iar noi am pus să ni se facă o nouă pecete”.

De aici reiese că nu toată armata a fost distrusă la Posada, o parte din lupte avănd loc și in alte părți din Țara Loviștei.

Eu cred că lupte s-au desfășurat și în zona comunei Titești, unde o parte din ostașii lui Carol Robert de Anjou, scăpând din zona Posada, au fost întâmpinați de luptătorii lui Basarab.

Inscripțiile chirilice de pe aceste documente ar explica locul luptelor lui Basarab I.

În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, renumitul slavist, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat următoarele: „Ţara Loviştei ascunde încă multe mărturii ale trecutului de glorie a poporului român”.

După cum se poate observa, înscrisul de pe piatră este parțial șters, însă al doilea rând este mai bine conservat și este identic celui descris de prof. Damian Bogdan.

Conținutul scrisului este important și a fost interpretat recent de prof. George Voica astfel:

Istoricul polonez Maciej Stryjkowski menționa, în anul 1574, cu ocazia trecerii prin Țara Românească, niște monumente care l-au impresionat; probabil că între acestea se regasesc atât piatra cu inscripție chirilică dar și crucea din comuna Titești.

Acest material poate fi luat în studiu și de alți cercetători în domeniul istoriei, religiei și arheologiei mai ales că în această zonă se preconizează a fi construită autostrada Sibiu – Pitești.

Dr. Ionițescu Constantin, medic primar oftalmolog

Râmnicu Vâlcea, 2021

Reprezentarea grafică a simbolurilor descoperite pe piatra de la Titești, Vâlcea

Noi locuim in județul Vâlcea, zonă foarte bogată în vestigii istorice chiar de dinainte de Cristos. La câțiva kilometri, la Ocnele Mari, avem o așezare a dacilor din tribul Burilor, cetatea Buridava.

La Râureni a staționat armata lui Traian, cunoscându-se multe castre romane de-a lungul Oltului, pornind de aici, din apropiere de Stolniceni, Fedeleșoiu, Călimănești, Rădăcinești, Perișani, Racovița, Titești, Câineni.

De fapt, vechiul drum ce lega Transilvania de Țara Românească era pe traseul Câineni, Boișoara, Titești, Racovița, Perișani, Sălătrucel, Curtea de Argeș.

În Țara Loviștei întâlnim și acum multe vestigii încă nedescifrate ale acelor vremuri.

În Titești, în apropiere de castrul roman, la circa 1km, se găsește o piatră mare de câteva tone pe care este o inscripție cu litere chirilice și o cruce.

În revista „Studii Vâlcene” din 1971, renumitul slavist prof. dr. doc. Damian Bogdan a publicat următoarele: „Țara Loviștei ascunde încă multe mărturii ale trecutului de glorie al poporului român.”

În punctul „Gruiul Plăcintei” din „Dosu Dealului” s-a descoperit o piatră paralelipipedică de circa 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a acesteia este săpată o cruce bizantină cu înălțimea de 40cm. Pe aceeași latură se află și o inscripție slavă dispusă pe trei rânduri. Cele trei rânduri au punctuație și sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocația simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite.

După factura literelor celor trei rânduri din text inscripția ar putea fi datată prin secolele XI-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză inițială. […]

Pe mine m-a frapat faptul că această inscripție chirilică este gravată pe un bolovan paralelipipedic de 1,70m pe 0,70m în punctul Gruiul Plăcintei din Dosu Dealului, așezat printre tufișuri, probabil pe vechiul drum de mare circulație din urmă cu 700 de ani, localnicii denumindu-l și acum „Calea Mare”.

După cum se poate observa, înscrisul de pe piatră este parțial șters, însă al doilea rând este mai bine conservat și este identic descrierii făcute de prof. Damian Bogdan în 1971.

Conform Vechiului Testament, Isaia, cap. 49 („Al doilea Cânt despre Servul Domnului. Sionul, înnoit. Neamurile și poporul ales. Prăzile uriașului.”): „Ascultați-mă, voi, insule și voi, neamuri, luați aminte / După multă vreme se va petrece, zice Domnul. / Din pântecele Maicii Mele Mi-a numit El numele.”

Aici, Valeriu Anania, teolog, filozof și scriitorul nostru vâlcean, spune: „Sfinții Părinți pun aceste cuvinte în gura Fiului lui Dumnezeu; numele lui Iisus va fi rostit de către îngerul Domnului chiar în clipa în care-i vestește Mariei că-L va purta în pântece.”

Cap. 53 („Al patrulea Cânt despre Servul Domnului”): „Doamne, cine i-a dat crezare auzului nostru? / Și cui i s-a descoperit brațul Domnului? / Noi ca pe un copil L-am vestit înainte-I, / ca pe o rădăcină în pământ însetat: / Nu are chip și nici mărire; / noi L-am văzut, / dar El n-avea nici chip, nici frumusețe.”

Din punct de vedere uman, descrierea de mai sus, transpusă în simbol, pare a fi un embrion, în uterul mamei bogat în vase de sânge – „ca pe o rădăcină în pământ însetat”.

„Ci Îi era chipul nevrednic de cinstire și mai prejos decât acela al fiilor oamenilor. El era un om în suferință și obișnuit să rabde slăbiciune; că fața și-a întors-o.”

Și Grigorie din Nazianz remarcă: „Prin întrupare, El și-a asumat o natură inferioară, cea umană, care însă lăuntric se îndumnezeise prin unirea ei cu Dumnezeu și aceasta pentru ca și eu să pot deveni Dumnezeu așa cum El S-a făcut om. El S-a nascut, dar în fapt fusese născut; S-a născut din femeie, dar femeia era fecioară; nașterea în sine e omenească, dar nașterea din fecioară e dumnezeiască. În firea Sa omenească El nu avea tată, iar în firea Sa dumnezeiască nu avea mamă; aceste aparțin, amândouă, Dumnezeirii.”

De aceea înscrisul este ca un „D” iar în interior este simbolul unui embrion:

Totul de la Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu – Sfântul Duh și Maica Domnului.

Din punct de vedere științific, așa arată un embrion uman după primele cinci săptămâni:

Tot în împrejurimi se mai găsesc și astăzi urmele castrului roman de la Titești ridicat pe vremea împăratului Hadrian dar și ale unor vechi construcții (han sau biserică).

De fapt, luptele dintre Basarab I și Robert de Anjou s-au desfășurat la câțiva kilometri de acest loc, la Perișani, în punctul numit Posada.

Marele nostru Hașdeu consemna în Arhiva istorică:

Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe valea Oltului:

„Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca marelui bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră […] cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându-se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne-am minunat, împreuna cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata si unde s-a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

Și preotul Dominic Ionescu își exprimă opinia că aceste cruci incizate pe bolovanul din Boișoara sunt anterioare anului 1639. Din punct de vedere artistic, sunt asemănătoare ca formă, de tip latin, iar eu cred că sunt făcute în sec. XIV, în timpul domnitorului Basarab I, când aceste teritorii au fost sub suzeranitate maghiară, cu o puternică influență catolică.

Acest material poate fi luat în studiu și de alți cercetători în domeniul istoriei, religiei și arheologiei mai ales că în această zonă se preconizează a fi construită autostrada Sibiu – Pitești.

Dr. Ionițescu Constantin, medic primar oftalmolog

Râmnicu Vâlcea, noiembrie 2021

Radu Negru vodă, primul voievod al Țării Românești după regele Decebal al Daciei

Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal

Dedic această carte părinților mei și în mod sentimental Memoriei mamei mele care, la vârsta de 80 de ani, fiind în vizită la Mânăstirea de la Curtea de Argeș, mi-a făcut o imensă surpriză… Recitându-mi o poezie… „NEGRU VODĂ ȘI-A LUI CEATĂ”… Spusă cu un zâmbet inocent de școlar… Acum 30 de ani!

O analiză temeinic documentată și   aprofundată asupra domniei legendarului Radu Negru Vodă

Parcurgând cu fascinație filele acestei excepționale lucrări istorice, am putut descoperi măiastra acrivie a unor admirabili cercetători care, sunt deplin convins, se vor impune prin acest studiu de referință – o veritabilă incursiune originală printr-o epocă importantă din istoria românilor.

        Axați, evident, pe operele marilor istorici români, distinșii autori dr. Constantin Ionițescu și prof. Daniela Ionițescu, în colaborare cu prof. George Voica și as. Viorica Pop-Nițoi, urmăresc atent acuratețea evenimentelor cu o evidentă erudiție demonstrativă, reușind să reconstituie o amplă frescă din trecutul zbuciumat al neamului nostru, cu indubitabilă îndemânare livrescă.         În această carte, doctorul Costică Ionițescu reia unele dintre aprecierile expuse și în alte lucrări publicate, dar vine cu noi observații și argumente pe baza unor documente și cercetări întreprinse, prin metoda descriptiv – demonstrativă.

Având drept motto: ”Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal”, autorii vin în sprijinul afirmațiilor acelor istorici care încearcă să demonstreze adevărata origine a basarabilor, în condițiile în care, de-a lungul secolelor, au circulat o multitudine de legende și povestiri referitoare la ”descălecarea” lui Radu Negru Vodă în Țara Românească, aproximativ în jurul anilor 1290, după cum apar ele în hrisoavele medievale valahe și în cele europene. Cert este faptul că urmare a morții voievodului Litovoi, Țara Românească devenise teritoriu vasal al Regatului Maghiar, iar situația românilor din Transilvania era similară cu cea din Muntenia, fiind supuși aceleiași Coroane.

        Cvasicunoscută este dorința multor istorici de a dovedi vechimea dinastiei basarabilor încă din anul 1241, mai cu seamă în persoana lui Bezeranban, pe care mulți îl asociază cu voievodul Litovoi. Una dintre cele mai vehiculate teorii în acest sens este cea a lui Neagu Djuvara, prin care s-a încercat a se demonstra că Basarab I Întemeietorul este fiul lui Thocomerius, marele conducător de origine cumană. Din nefericire, în documentele de epocă, elementul autohton nu a fost menționat, motiv pentru care cea mai credibilă ipoteză a fost cea a întemeierii statelor medievale românești de către voievozi ardeleni. Cei dintâi care au încercat corectarea acestei informații sunt cronicarii care au scris ”Letopisețul Cantacuzinesc” din secolul al XVII- lea.

Fiind preocupat de identitatea lui Negru Vodă, Bogdan Petriceicu Hasdeu a afirmat că acesta a descălecat din Oltenia sau ”Vechiul Banat al Basarabilor”, plecând să cucerească Țara Făgărașului, în timp ce savantul Nicolae Iorga a emis o teorie prin care, practic, l-a eliminat pe Negru Vodă din istoria Țării Românești, demonstrând că acest personaj nu are nimic în comun cu personalitatea istorică a lui Radu-Vodă, care a domnit în a doua jumătate a veacului al XIV- lea și din perioada căruia nu a rămas niciun document.

         Demn de remarcat în această carte este și aducerea în discuție a cronicii unor evenimente din vremea lui Mircea cel Bătrân, precum Ordinul Cavalerilor Basarabi, care atestă trecerea prin secole a acelor ordine inițiatico-cavalerești secrete, cu obârșia în spațiul carpato-danubiano-pontic, apelând la citate din lucrarea cu același titlu, semnată de către istoricii Petre Buneci, Bogdan Gâlculescu, Ștefan Dumitrache și Cristian Moșneanu.

Mergând pe firul evenimentelor istorice, argumentate și prin intermediul unor imagini reprezentative, autorii încearcă să dovedească adevărul, vigoarea și semnificația unei epoci caracterizate prin înfăptuirea unor acte regăsite pe un plan complex al experienței poporului român prin cristalizarea acelor trăsături esențiale ale unei personalități istorice, ca parte integrantă a permanenței românismului.

       Caracterul științific al tezei distinșilor autori ai prezentului volum, rezultă și din compararea multor pasaje cu concluziile evidențiate de istoriografia românească; o analiză aprofundată și temeinic documentată asupra domniei lui Radu Negru Vodă, precum și legătura dintre Ordinul Templier și întemeierea Țării Românești.

        Sunt deplin convins de faptul că prin studiul de față autorii contribuie la rectificarea imaginii sau personalității controversatului Radu Negru Vodă, tocmai prin elaborarea metodică a informațiilor și sistematizarea acestora, fără a fragmenta reprezentativitatea unor materiale de întindere, dar cu relevanță în ceea ce privește elucidarea adevărului istoric.        Felicitând autorii pentru această excepțională și antrenantă lucrare, închei prin celebra afirmație a lui Nicolae Iorga: ”Istoria este una din marile metode pe care le poate întrebuința spiritul uman pentru a ajunge la adevăr”.

Robert George Mitrache, Redactor șef la Revista „Glasul iubirii”,  Curtea de Argeș

DE LA DECEBAL LA RADU NEGRU VODĂ

Care este diferenţa dintre un istoric de „meserie”, care toată viaţa nu a făcut altceva decât să studieze şi să scrie istorie și un redutabil medic oftalmolog, pasionat de istorie ? Citind cu emoţie cartea Radu Negru Vodă – primul voievod al Țării Românești după regele Decebalal Daciei, cu subtitlul Basarabii nu sunt cumani, ei se trag din sarabii lui Decebal, m-am tot gândit, mi-a revenit cu persistenta în minte această întrebare.

L-am cunoscut şi admirat pe dr. Costică Ioanițescu, autorul cărţii cu titlul menţionat mai sus, acum vreo 20 de ani, când a operat-o pe mama mea la „Spitalul vechi” din Vâlcea  şi i-a redat vederea. În anul 2019 ne-am regăsit prin Internet şi aşa am aflat de preocupările doctorului de a rescrie, cu argumente noi,  unele aspecte din istoria Ţării Românești. Eram omul care a ţinut în mână un inel cu pecetea basarabilor; s-a întâmplat că prin anii 1992-1995 am avut preşedinte la marea companie Ciba-Corning (la care eram reprezentant tehnic) pe Bruce Basarab. Desigur, mi-am zis, există mulţi români cu acest nume de familie, dar când ne-am întâlnit  și am  stat de vorbă la un pahar de vin, am aflat de la Bruce că era un descendent din familia legendarului voievod român şi ca dovadă, mi-a arătat inelul cu pecetea domnească.  L-a scos de la deget şi mi la dat să o văd mai bine. Nu m-am putut abţine să nu o sărut. Bruce nu vorbea româneşte şi mi-a spus că nici tatăl lui nu mai ştia limba română. Îşi amintea că un bunic mai vorbea ceva româneşte – bunicul care a emigrat în America din Austria. Ce păcat că nu am dat curs invitaţiei de a-l vizita la Boston! Mi-a spus că avea ceva documente despre iluştrii săi înaintaşi, poate documente unice. M-am mutat din Quebec în New Brunswick, am început o nouă viaţă şi mulţi ani mai târziu, când l-am căutat, am aflat că a plecat spre Eternitate. Am rămas cu regretul că nu am ţinut legătura cu aşa personalitate. Priviţi-l în poză – avea o figură dârză de adevărat erou.

Revenind la cartea doctorului Ioniţescu, scrisă împreună cu prof. Daniela Ioniţescu – este impresionant câte informaţii, argumente  şi date inedite găsim în cele 135 de pagini ale ei. Fără discuţie, niciun invadator nu a putut elimina populaţia străveche a locurilor. M-am născut şi am copilărit în zonă (la Amărăștii de Vâlcea) şi pot să spun că şi în prezent, exista sate izolate, unde nu se poate ajunge nici în zilele noastre. În Cățeleni, Năgrăpița, Jaroști, de exemplu, se ajunge foarte greu – sunt  aşezări situate  pe vârfuri  de dealuri, greu accesibile. Puteau invadatorii –  romani, turci, cumani etc., să elimine populaţia autohtonă? Nici vorbă.

Doctorul Ioniţescu a fost invitatul nostru la cenaclul Destine Literare şi a impresionat pe toată lumea (inclusiv pe istorici) cu expunerea sa. Le urăm  autorilor acestei minunate cărţi, mult succes şi îi invităm din nou la o întâlnire pe Zoom, cu personalităţi de pe 4 continente!

Alexandru Cetăţeanu (de pe ţărmul fluviului Saint Laurent, 11 martie, 2021)

Abstract

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, a scris că „poporul barbar al geților” vorbea o limbă proto-latină pe care el o înțelegea.

Herodot și Strabon au scris că dacii şi tracii vorbeau aceeaşi limbă.

Deasemeni, tribul tracic al bessilor au fost sacerdoți ai zeului Dionisos, purtători ai căciulii din piele de vulpe, bassara. Această căciulă o găsim purtată de zeii Orfeu, Sabazios, Bassareus, Bendis sau Diana precum și la dacii din casta sarabilor ai lui Decebal.

Episcopul Iordannes menționează această căciulă şi la pileații lui Deceneu, cu 150 de ani înainte de Decebal.

De fapt, pe acest teritoriu a locuit o populaţie indo-europeană numită pelasgi. Din cultura acestor pelasgi întâlnim la Gumelnița lângă Olteniţa nişte figurine vechi de 7000-8000 ani ce au pe cap o căciulă asemănătoare căciulii dacice, semn că acest simbol preexistă de multe mii de ani pe teritoriul Daciei.

Casta sarabilor lui Decebal a fost consemnată în istorie de către istoricul grec Dione Crisostomum iar geograful Ptolomeu confundând cuvântul sarab cu „arab” şi a denumit locuitorii de la nordul Dunării ca arabi, nume perpetuat de-a lungul secolelor. În acest sens regele Ludovic de Anjou în 1368 a făcut o monedă cu un cap de negru dedicată lui Vlaicu Vodă, când acesta la recunoscut ca suveran. Spre dezamăgirea multora îi recunoştea lui Vlaicu Vodă casta nobilă a sarabilor din care se trăgea el fiind de origine fino-ugrică.

Mircea cel Bătrân a trimis în 1417 o delegaţie de episcopi în frunte cu mitropolitul Grigore Țamblac la sinodul ecumenic de la Constanţa (Baden, Germania) iar pe steagurile lor aveau ca semne heraldice 3 capete de negri. Bunicul lui Vlaicu Vodă se numea Negru Vodă, numele de „negru” venind din istorie de la arabii negrii ai lui Ptolomeu. Din acest punct de vedere înseamnă că Negru Vodă avea strămoşi pe sarabii lui Decebal şi nu că ar fi de origine cumană.

Numele de Basarab apare în cancelaria regelui Poloniei încă din 1259 după ce mongolii l-au bătut pe Litovoi iar polonezii scriau despre mongoli că au pătruns  în Țara Basarabească la 1241.

Motto:

Densușianu, despre limba geților: „Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche”.<< Limba geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină >>

Radu Negru Vodă și fiul lui, Basarab I, au fost români, având ca strămoși casta sarabilor lui Decebal și ca simbol căciula dacică, basara (piele de vulpe) și cognomenul Negru, citat de geograful Ptolemeu încă din anul 170. Radu Nigru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește și Tihomir-Tugomer pe slavonă, unul și aceeași persoană, a fost primul voievod român după Decebal. În Muntenia (Țara Muntenească, Țara Românească sau Țara Transalpină) și a cărui continuitate pe intervalul sec. IV-XIV o reprezintă cognomenul de Negru dat în istorie de vecini  începând cu geograful egiptean Ptolomeu din Alexandria și până la regele Ungariei Ludovic de Anjou. Acest rege a emis o monedă în 1368 pe care este reprezentat un cap de negru atunci când voievodul Vlaicu al Țării Românești l-a acceptat ca suzeran. Această pecete cu capete de negrii o mai găsim pe steagurile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun în anul 1415-1418 când au fost reprezentați la Sinodul Ecumenic de la Constanța (Baden) de către mitropolitul armân Grigore Țamblac. Mircea cel Bătrân era reprezentat de boierul Dragomir din Segarcea. Această delegație impresionantă de 30 de prelați îmbrăcați ca bizantinii, a cărei suită era alcătuită din 30 de persoane și 80 de cai, a fost primită de împăratul Sigismund de Luxemburg și care a lăsat o impresie deosebită iar pe ale lor steaguri erau 3 capete de negrii precum și 2 capete de negrii și un leu. Acolo, un scrib, Ulrich Richental, a avut ambiția lăudabilă de a întegistra toate stemele participanților la acest eveniment politic și religios important.

Pe atunci, locuitorii de la nord de Dunăre se numeau valahi negri.

Complexul funerar de la Titești, Țara Loviștei, Vâlcea

Stâlp 1 – dedicat prințului Tihomir, înmormântat la Curtea de Argeș
Stâlp 2 – pecetea Basarabilor
Stâlp 3 – dedicat voievodului Negru Vodă

Pe această placă (stâlpul 3), găsită în 2002 în Titești, Vâlcea, sunt trei simboluri ale lui Radu Negru (notate cu litera T), voievodul românilor care a reunificat, în 1310, Muntenia cu Banatul de Severin, Țara Loviștei, împreună cu fiul lui, Vlaicu, viitorul Basarab voievod. El este descris în cărțile Țara Loviștei, Titești, Posada 1330. Leagănul independenței țărilor românești și Tihomir – Tugomer eroul de la Posada 1330, prințul moștenitor al lui Basarab I.

Astfel, găsim denumirea de Thocomerius folosită de regele Carol Robert de Anjou în Diploma din 1332, latinizată, atunci când Tihomir era voievodul Făgărașului și Amlașului. Doar nu era un oarecare român, ci era cel care era tatăl voievodului Basarab și care încheiase un tratat cu Carol Robert de Anjou în 1324, după cum era moda în acea perioadă.

În istorie îl mai găsim consemnat și sub denumirea slavonă de Tihomir- Tugomer (om liniștit, om bun), care făcea parte din rândul clasei conducătoare a Basarabilor, menționați încă din 1241 în „Țara Basarabească” de către cronicile poloneze când Litovoi a luat bătaie de la mongoli.

B. P. Hașdeu, în luxcrarea Etymologica Magnum Romaniae, vorbind despre Basarabi: << Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie, iar nu o întreagă clasă predomnitoare, atunci Oltenia și Țara Românească n-ar fi căpătat numele „Țărei Basarabilor”, pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Hașdeu notează mai departe: Sub anul 1259, vorbind despre o invaziune a mongolilor spre Carpați, cronicarul polon contimpuran zice: „MCCLIX. Thartari subjugatis Besarebenis” (Sommersberg, Siles. rer. script. II, 82; cfr. Ossolinski, Vincent Kadlubek, ed. Linde, 622). În istoria critică (ed.2, p. 62 sqq.) sunt grupate mai multe texturi din secolii XIV și XV, în cari Țara Românească e numită „a Basarabilor” sau Basarabie: Țarul serbesc Ștefan Dușan (1330─1356); papa Gregoriu XI (1370─1378), împăratul Sigismund (1366─1437), regele Vladislav Iagello (1350─1434), analistul Dlugosz (1415─1480), analistul Miechowski (1450─1523), analistul Thurocz (1450─1490) etc. Astăzi se mai pot adăuga alte fîntîne de prin documente publicate mai încoace. Așa la 1429 marele duce litvan Vitold, vorbind despre certele dintre munteni și moldoveni, zice: „differencias priquibus inter Bessarabitas et Moldwanos oriuntur quesciones”, iar la 1430 ambasadorii poloni vorbesc despre „woywoda Dan Bessarabie, adunatis sibi exercitibus gencium Bessarabicorum”. Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voedod și domn autocrat a toată țara basarabească”. >>

Negru Vodă fost un bun conducător, urmat de popor când a descălecat din Făgăraș la Câmpulung, dar și de alte nații (sași, secui, unguri).

Concluzia o tragem din Letopisețul Cantacuzinesc și din istoria cu sasul Laurențiu, ce a fost comite de Câmpulung:

„Atunce s-au ales dintr-înșii boiari carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce la zicea Basarabi să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind  acea parte de loc.

Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 < 1292 >, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi făcut-au orașul ce-i zic Câmpulung. Acolo au făcut și o biserică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare, frumoasă și înaltă. Iară noroadele ce se pogorâseră la dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului și până la Brăila, iar alții s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt. Atunci și Basarabeștii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie subt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpânitor. Și de atunci s-a numit de-i zic Țara Românească. Iar titulușul domnului s-a făcut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg.”

Densușianu, despre studiile lui Fotino:

„Înainte de a încheia acest studiu asupra vechilor monete ale Daciei, credem, că presintă un deosebit interes să reproducem aici unele date istorice despre varga de aur a lui Hermes, ca emblemă a puterii suverane a Domnilor români.

În acésta privință Fotino (‘Ιστορία τής παλαΐ Δα-ζίας, II. 6) scrie: După ce Negru Vodă și-a estins domnia sa peste totă Țera muntenéscă, a venit la dânsul Banul Craiovel (din familia Basarabilor), i s‘a închinat și supus de bună voiă, ér Negru Vodă a lăsat pe Banul Craiovei autonom în cârmuirea celor cinci județe și i-a conferit vargă de argint (άργοραν ‘ράβδον). Fotino estrage acestă notiță din o vechia cronică sérbéscá. De aici resultă așa dar, că varga de aur era în timpurile aceste simbolul autorității superióre a Domnilor români.

În afară de cronica serbescă, pe care o citeză Fotino, mal avem în acéstá privință și altă fântână istorică. Un manuscris latin din sec. XVII intitulat «Historica relatio de statu Valachiac, 1679—1688», publicat de J. C. Engel in Geschichte d. Walachey. p. 109, ne înfățișeză paloșul și varga lui Hermes (Fig. 254) ca însemnele naționale ale puterii și demnității suverane a Domnilor Țerei românesci.

Fig.254 — Atributele lui Hermes ca însemne ale Domnilor Terei românesci.

Despre atributele lui Hermes scrie Albericus (De deorum imaginibus): sua laeva virgam tenebat… quae erat serpentibus circumscpta, et gladium curvum, quem harpen homo vocabat.

Resultă așa dar, că varga de aur a fost in timpurile mai vechi sceptrul tradițional al Domnilor români.” Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 3 mai 1549: „Din mila lui Dumnezeu, Ioan Mircea voievod și domn a toată Ungrovlahia, fiul lui Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele acestor boieri, anume Draghițibă și lui Stan și lui Stanciu și fiilor lor, câți Dumnezeu le-a dăruit, ca să le fie moștenire acest pământ numit al Hirișeeștilor tot și pe semnele vechi și drepte…Și am dat domnia mea ca să le fie și Poborăștii toți și cu toți munții de la gura Steziei, pe vechile semne, pentru că a cumpărat Draghițibă și Toader acest hotar pe 30 de vaci și boi cornorați și roșii de la Socol << din >> Baia de Fier și de la Neag, cnezul Poborăsc și șapte sate de țigani cu (șapte) 7000 aspri gata. Și iar a cumpărat Drăghițibă cu toți un munte, Buvtă jumătate cu 3000 de aspri și 32 cai buni de la Stanciu, boierul din Gruiu. Și iar am dat domnia mea ca să stăpânească și alți munți ai lor care se numesc Teiteg și altul Groapa și altul Poiana Muierii și Ciobanului și Selanele și Capra, pentru că am văzut domnia mea și cartea de mână a tatălui domniei mele și altă carte de mână a lui Negru Voievod cel Bătrân (…) Și apoi am dat domnia mea ca să stăpânească acești boieri mai sus numiți aceste moșteniri și țigani neclintit, după porunca domniei mele”.

Mircea Ciobanul îl numește ca strămoș primordial, în baza documentelor prezentate lui. Un aspect foarte important al informației din documentul de la 3 mai 1549, emis de Mircea Ciobanul, este subiectul. O asociere de boieri: Drăghițibă, Toader, Stan, Lupu și Stanciu cumpără mari suprafețe de teren din Munții Lotrului, începând de la Curmătura Steziei, care se află la limita sudică a Mărginimii Sibiului (Transilvania) și până la Hirișești ─ Baia de Fier, localități care se află la poalele munților, în actualul județ Gorj, în Muntenia (toponimele ca denumire se regăsesc în document!). Boierii plătesc aceste terenuri cu sume mari de bani (aspri) și numeroase animale: oi, vaci, boi, cai și șoimi! Domnitorul confirmă valabilitatea tranzacțiilor și confirmă dreptul de moștenire al acestora și urmașilor lor. În documentul lui Mircea Ciobanul mai este și o reconfirmare a dreptului de stăpânire a altor munți, pe care boierii mai sus menționați, îi dețineau în baza unui document emis de Negru Vodă cel Bătrân. Care erau acești munți: Poiana Muierii (vârful Poiana Muierii) și Selanele (vârful Salanelor, 1709 m) care fac parte din Munții Șureanu, situați la nord de Sarmizegetusa; Ciobanului (Masivul Custura Ciobanului) și Capra (vârful Capra, 2494 m, la baza lui se află lacul Capra) care sunt în Munții Făgărașului.

Țara lui Negru Vodă cuprindea teritorii din Munții Făgărașului, Hațegului, Olteniei, Banatului și Munteniei lui Seneslau. Prin Negru Vodă se înțelege   cognomemul de Negru ce provine de la sarabii lui Decebal, teritorii împărțite în mici cnezate și voievodate până în secolul XIII.

La începutul sec. al XIII-lea, ținând cont de studiile arheologice, a existat un Negru Vodă din Țara Făgărașului, având ca sediu Cetatea de la Breaza. În această perioadă, regele Andrei al II-lea al Ungariei a adus cavalerii teutoni în Țara Bârsei, cu rol de apărare a trecătorilor din Carpați, pe de-o parte, iar pe de altă parte, fiind trimiși sub auspiciile Papei de la Roma, ei aveau misiunea de catolicizare a populației din aceste zone, trecând chiar înspre Moldova și înființând Episcopia Milcovului. Acești cavaleri teutoni au ajuns chiar în zona Câmpulungului. Revenind la Făgăraș, Andrei al II-lea a luat teritorii din zona Făgărașului și Sâmbetei și le-a donat călugărilor benedictini de la Cârța. În această situație, sub amenințarea forței maghiare, un Negru Vodă a descălecat la Câmpulung și a construit acolo o biserică. Aici s-au gasit urme de locuire din perioada Bronzului târziu (1700-1600 î.Hr.) și geto-dacice, din sec. I-II î.Hr. Odată cu penetrarea romanilor în zonă, ei au construit castrul de la Jidava. Așadar, aici a fost o zonă unde oamenii și-au desfășurat viata până în zilele noastre, Câmpulung devenind prima capitală a ȚĂRII ROMÂNESTI sub NEGRU VODĂ!

Despre existența lui Negru Vodă din această perioadă a scris Ioan cavaler de Pușcariu, referindu-se la protopopul Ion Monea. Citind acest studiu reiese că acesta a fost scribul cancelariei lui Negru Vodă.

În această perioadă de existență a lui Negru Vodă la Câmpulung, ne putem  explica, cu ușurință, și legăturile ce existau atunci cu împărații valaho-bulgari ai Asanilor, ce-și aveau sediul la Târnovo. În situațiile când bizantinii reușeau să-i învingă, ei treceau repede Dunărea la frații lor din nord (Asan, Pătru, Ioniță Caloianu sau copiii lor). Deci, și în nordul Dunării existau cnezate bine organizate, unde copiii lui Asan și-au găsit adăpost.

Pe parcursul timpului ajungem la sfârșitul sec. al XIII-lea, când, după 1290, Tihomir, tatăl lui Basarab este nevoit să treacă și el Carpații pe apa Dâmboviței, iar după cum găsim scris în Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești și basarabești din Oltenia au venit și s-au închinat lui. De aici putem trage concluzia că, pe întreaga suprafață pe care a coordonat-o Decebal (Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Banatul, Oltenia), locuitorii trăiau sub același simbol, al Basarabilor. Densușianu îl descrie corect pe Basarab că ar fi organizat și întărit statul creat de Negru Vodă: «Voevodul Basarab, care se luptase în anul 1330 cu puternicul Rege Carol Robert, ne apare ca unul din cei mai glorioși domni ai Țerii-Românești din prima jumătate a secolului al XIV-lea. El întinde, organizează și consolidează în mod puternic statul românesc întemeiat de Negru Vodă și a fost norocos în toate răsboaiele sale. Nu а suferit nici o înfrângere».

Studiind documentele voievodale și actul lui Mircea cel Bătrân privind înființarea mânăstirii Cozia (20 mai 1388) reiese că în zona Călimăneștilor, boierul Nan Udobă, veche rudă de sânge, a donat terenul pentru construcție şi pentru necesarul mânăstirii. Tot de aici aflăm că voievodul Dan I, fratele lui Mircea, mai dăruise mânăstirii Cozia o moară în anul 1385 iar tatăl lor, Radu, dăruise şi el aceleiași mănăstiri o vie din Vâlcea donată de jupân Budu. În concluzie, zona din Călimănești avea biserica de unde Mircea cel Bătrân a transferat Coziei pe stareț.

Referitor la cuprinsul Teritoriul Țării Românesti ce l-a stăpânit Primul voievod, adică Negru Vodă, reiese și din Cartea de mână a lui ALEXANDRU II MIRCEA, din 8 ianuarie 1569:

Dacia preistorică „Din mila lui Dumnezeu Io Alexandru voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Mircea voievod, nepotul lui Mihnea voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei dumnezeieștii mănăstiri care se cheamă Tismana, unde este hramul Adorimiri preasfintei stăpînei noastre, născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară Maria, ca să-i fie satul care se numește Elhovița tot, cu tot hotarul, de pretutindeni, oricât se va alege și din câmp și din pădure, și din apă și din uscat, pentru că i-a fost veche și dreaptă ocină și dedină, încă de la întemeierea Țării Românești, întâi de la Negrul voievod și apoi de la toți domnii care au fost mai înainte. De atunci până acum, până în zilele domniei mele, tot au ținut”.

După cum am scris în cartea: Țara Loviștei, Titesti, Posada 330. Leaganul independenței Țării Românesti, privitor la ajutorul dat delegației poloneze condusă de Andrei Taranowschi și Maciej Strijkowschi, în aprile 1575, voievodul Mircea Alexandru era direct interesat de mesajul transmis de către împăratul Murad al III-lea domnitorilor din Moldova și Țara Românească, precum și princepelui Transilvaniei, Ștefan Bathory, viitor rege al Poloniei.  Datorită acestui lucru, ținând cont că el era un om inteligent, iubitor de cultură și bogat, le-a ușurat transportul prin Țara Românească, îndrumându-i spre Curtea de Argeș ¬ Țara Loviștei ¬ Sibiu, așa încât Maciej Stryjkowski să vadă locul desfășurării bătăliei lui Carol Robert de Anjou cu Basarab. Traeul era bine știut de Alexandru Mircea, deoarece în cancelaria lui, de-a lungul timpului, au fost consemnate acte materiale cu diverși împricinați, după cum urmează: la Mănești (Buftea), Boteni, Sălcuța, Pitești, Mărăcineni, Golești, Curtea de Argeș, Rătești, Tigveni, Văleni, Șuici, Călinești, Brezoi, Lotru, Râmnicu Vâlcea, Băbeni, Ocnele Mari, Rădăcinești, Sălătrucu, localități așezate pe traseul București, Buftea, Bâlciurești, Titu, Boteni, Pitești, Curtea de Argeș, Șuici, Ticveni, Titești.

În acest fel se explică de ce Maciej Stryjkowski a ajuns să vadă locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I. Tragem concluzia că voievodul  Alexandru Mircea l-a ajutat să vadă locul bătăliei, ținând cont de caracterul lui uman, de felul cum s-a purtat cu celelalte delegații străine, când le-a acordat hrană animalelor și oamenilor, ghid și chiar oameni pentru apărare. Mircea Alexandru a fost interesat să răspundă pozitiv față de proaspătul împărat Murat al III-lea.

Totodată, din comentariile lui Strykowski reiese că, la întoarcere, a mers cu ei și învățatul transilvănean Alexandru Kendi, care știa foarte multă istorie, pe care i-a transmis-o și lui Stryjkowski, iar drumul lui de întoarcere spre Transilvania era prin acest loc. Ulterior, Alexandru Kendi l-a ajutat ajutat foarte mult pe regele Șt. Bathory, acesta numindu-l tutorele lui Sigismund Bathory împreună cu Wolffgangus Kowachoczy, Ladislaus Sombory.

Oraşul Râmnicu Vâlcea era un puternic centru economico-social și cultural, de mai multe generații; aveau mori, biserici, sate cu mulți locuitori, heleșteu natural (la vărsarea actualului râu Olănești, pe atunci numit Râbnic) și drumuri pietruite pe fosta cale a lui Traian. Peste dealul Licura (actual Petrișor) se afla o mină de sare de suprafață. Acest lucru apare și în declarațiile voievodului Radu, care spunea despre comitele de la Timișoara a pus vamă negustorilor de sare din Orşova.

 Din actele episcopiei reiese că voievodul Bogdan a fost primul care a făcut o biserică în Râmnic pe la 1303-1304. Este posibil ca numita Curte de la Hinătești să fi fost sediul voievozilor din neamul lui Litovoi. Prezenţa boierului Nan Udobă în Călimănești se explică prin coborârea rudelor lui Negru Vodă odată cu el, la Câmpulung. Unele rude au fost împroprietărite aici, ca Nan Udobă, pe care îl găsim înmormântat la Curtea de Argeş, având un inel de aur cu zeul Asclepios şi zeița Higeea. Acest lucru ne arată marele grad de cultură pe care l-au moștenit în Ardeal, lângă Cluj. Tot în mormântul acesta s-a găsit o floare de lis care arată că provenea din rudele lui de la Dăbâca. Negru Vodă, traversând Oltenia de sub munte, a adus acolo şi a altă ramură a celor din Dăbâca şi anume pe Dimitrie Dăbăcescu. Acesta, la rugămintea lui Radu, a donat mânăstirii din Tismana loc pentru construcție plus cele necesare.

 Ulterior au contribuit şi Dan I şi chiar Mircea cel Bătrân la dezvoltarea bisericii.

 De remarcat că toate aceste locuri pline de har erau şi adăpost faţă năvala popoarelor vrăjmașe din jur. Biserica Cozia Veche a fost făcută din zid gros, cărămizi şi bolovani de meşteri care probabil erau din Ardeal. Azi nu găsim o explicație pentru construcția unei a doua biserici din zid la o depărtare de 1 km, pe un loc izolat. Aceasta consider eu că a fost un jurământ al lui Mircea cel Bătrân legat de construcția Coziei Noi. Biserica are peste 7 m înălțime şi peste 10 m lungime. Acum, este transmutată pe malul drept al Oltului în splendida ei frumuseţe.

 Tot privitor la rudele lor apropriate, de sânge, voievodul Vlaicu Vodă a eliberat un act de donație lui Ladislau de Dobocai, în Şercaia, Făgăraş, unde explică clar acest lucru.

 În orice caz, oraşul Râmnicu Vâlcea este strâns legat de Călimănești, de Cozia, de Țara Loviștei. La Câineni, Mircea a fixat un punct de vamă pentru buna dezvoltare a mânăstirii. În timp, negustori, sași, maghiari, bulgari, bosniaci, ruși s-au așezat în acest oraș, dezvoltând legături comerciale cu ţările sud-dunărene, Raguza, Constantinopol, Sibiu, Brașov. Cu această ocazie, expunem și alte ilustrații din cartea Dacia Preistorică a lui Nicolae Densușianu, cu zei și zeițe, figurine antice prezentepe teritoriul Daciei.

De asemenea, sunt surprins de Mater Geea, zeița pământului, imortalizată sub forma simbolului genezei, femeie născând. Acest simbol universal l-am întâlnit și în Mexic, cu o zeiță mexicană sub același aspect. Aceste imagini ne fac pe noi, oamenii de pe suprafața pământului – atât de ieri, cât și de azi – să avem aceleași percepții și simțăminte privind viața.

Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi).

În cursul anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central.

Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie. „Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate” – Nicolae Densuşianu, ,,Dacia preistorică”, 1913.

În aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile istorice Polovragi, Baia de Fier:

<< Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor Polovragi și Baia-de-Fier.

Este o regiune, care în timpuri depărtate își avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm azi numeroase urme ale unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria archaică și fabricată cu mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal.

Însă, o importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu, ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.

Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci.

Er în partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune fortificată de o  parte de natură, cu păreți prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ.

Pe verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până astădi.

Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune.

După calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment.

Astădi acest obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure.

Înălțimea părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a acestui monolit, este perdut.

Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate.

Cu toate că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploi și de ghețuri.

În Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri.

Obeliscul de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor.

În apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.

În istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste.

Au perit chiar și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce astădi pe unele locuri.

Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca așa numită a ferului?

În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V și VI, seu cu 4200 ─ 4650 ani înainte de era nostră. Însă pe șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului, după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată de la Carpați spre ținuturile meridionale.

De altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile României și ale Transilvaniei de astădi.

         Homer amintesce lângă Oceanos potamos seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al lumii ante-elene.

         Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între “Râul cel turbat” (Oltul) locuiau “Chalybii, faurii de fer”, cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi.

         În aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu,  era numită “țera mama-ferului “.

         Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi.La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-l reproducem mai sus.>>

Privind trecutul nostru, al agatârșilor și basarabilor, Densușianu a consemnat următoarele:

         „Pelasgii hiperboreeni erau trăitori la nordul Traciei, lângă Caucazul de lângă Istru (Oceanos Potomas), în Scyția, numită mama fierului și în apropiere de râul cel violent și greu de trecut, ce curge în munții cei înalți (Atlas, Alutus, Olt). Solon, filosof grec, l-a reținut pe Anacharsis, filosof al sciților la Atena, pentru a se informa despre organizarea lor din sec. VI î.Hr. Tata lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților, după cum a spus scolistul lui Platon, înainte de Traian. În ceea ce privește patria lui Anacharsis Lucian, în sec. II d. Hr., îl numește fiul lui Dauketes, adică Dacianul. Herodot, care trăise cu 100 de ani în urma lui Anacharsis, ne amintește de Gnuru (Negru), iar ca Lycos (Lupu), ca strămoș pe Spargapithes, regele agathyrșilor de lângă Maris, în Transilvania, ca frate pe Saulios, rege al scyților, din timpurile când Darie, fiul lui Hystape, venise cu războiul asupra Scyților păstori. Arborele genealogic al lui Gnuru (Gnuros) și Spargapithes”.

         Densușianu a făcut o legătură privind numele de Negru sau Niuru al sciților cu numele de Negru al voievozilor români; la fel, și cu numele de Spargapithes cu numele dat de Dione Chrisostomul.

         „Agathyrșii cari locuiau lângă râul Maris, în Transilvania”, scrie Aristotel, aveau obiceiul să cânte legile lor și astfel le memorau din generație în generație. Despre colecția de legi ale Daciei care au fost transmise multe secole, chiar până în Evul Mediu, a scis și Iordanes, în secolul al VI-lea. Iordanes a atribuit aceste legi lui Deceneu (DECIANUL) care au avut influență în diferite epoci  ca legi ale Hiperboreienilor, ale sciților, Agathrșilor și Geților ca și vechea legislație grecească (Platon, Diodor. << Densușianu >>). Tatăl lui Anacharsis avea numele de Niuru sau Negru, rege al sciților după cum a spus scolasticul lui Platon. Densușianu  a scris că Negru este familiara veche și legendară a voievozilor români din Țara Făgărașului. Acest nume de Negrea fiind des întâlnit în țara Făgărașului și com. Posorta, pe timpul lui. În ceea ce privește patria lui Anacharsis, scriitorul latin Lucian scria în sec al II-lea d.Chr. Că este fiul lui DAUKETES, adică al Dacianului, după cum, STRABON și Iordanes îl numeau pe Deceneu. Densușianu face o legătură cu numele întâlnit în Țara Făgărașului în com. Sercăița, fam. Codâia (regele Caduias), fam. Negru (Niuru), fam. Carșă (Charsis). Așa că amândoi copii lui Niuru, poartă, ulterior, nume de familii  în sec. al-IX-lea. Unul Carșă  și altul Codâia. Regele NIURU a avut două femei cu care a făcut pe cei doi copii după schema. Istoricul Iordanes ne comunică un pasagiu din istoria pierdută a lui Dione Crisostomul,  prin care ne spune că toti regii dacilor erau din famila, neamul  numit al Zarabilor. Aici avem o formă apropriată  de numele familiar al regilor agathyrsi, Spargapithes (Sbarabita, Sbarabiscus) de la patronimicul Sbarab. Numele nu sunt reproduse nici la Iordanes, nici la Dione Chrysostomul, dinastiei Dace. Numele de Basarabi apare în țările vecine ca neamul basarabesc, sau Basarabia, Bessarabia. Diodor Sicul a înțeles de un rege numit Barsaban care domnise pe la anul 149 î.Hr. peste părțile nordice ale Traciei. Acest nume de Barsaban,corespunde cu Basraban, aceeași numire cu Basarabă ¬ litera p, în alfabetul grecesc, își schimba adesea locul său. Rezultă că, din punct de vedere istoric, spargabiții lui Herodot, regii Agathrsylor ¬ sunt identici ca familii și ca dinastie cu Basabanii lui Diodor, cu zarabii lui Dioncysostomul  și cu Basarabii din Evul de mijloc din Țara Hategului, Oltenia, Banat, ca voievozi peste țara Făgărașului, Amlașului.

Azi, datorită puținelor informații existente în arhivele lumii, referitoare la numele legat de Dinastia Basarabilor, este de apreciat omul de cultură Nicolae Densușianu care, în urmă cu peste un secol, a găsit menționat numele unui rege din sec. al II-lea î.Hr. ¬ Barsaban ¬, anul 149, scris de istoricul grec Diodor Sicul  (născut în anul 90 î.Hr. și decedat în anul 20 î.Hr.). Acesta a scris cartea „Biblioteca istorică” în care au fost redate informații despre Iulius Cezar, despre Lupta lui Dromihete cu Lysimah, despre Mesopotamia, Egipt, India, Scyția, Grecia, Arabia. A scris și despre geograful din Ravenna, care a făcut o hartă a lumii în anul 650, în baza izvoarelor grecești. Acesta a amintit de două popoare învecinate în partea de nord a Scyției Mari, numite Basaarinii și Melenghinii. După ideile autorilor mai vechi, regiunile Daciei se aflau situate sub podul nordic „Podul Geticus”. Astfel, basarinii lui Ravennas ne apar din punct de vedere geografic și al numelor cu același popor, cu localnicii din nordul Thraciei, peste care domina Dinastia Basarabilor.

Așadar, este posibil ca Dione Crisostomul, când a scris despre casta sarabilor, în acest spațiu să fi existat un regat al cărui conducător (basileu) să fi avut numele de Barsaban (Basraban), adică regele sarabilor daci (Ba, de la cuvântul Basileu, unit cu << sarabi >> de la neamul dacilor conducători de pe timpul lui Diodor Sicul), iar numele rămas în timp populației să fie de Bassarinii, menționat de geograful lui Ravenna. Numele poporului de basarabești îl găsim folosit de popoarele din jur la un mileniu depărtare. Concret, după invazia mongolilor din 1241, istoricul B.P.Hașdeu a spus că, în cancelaria regatului polonez a găsit scris, în 1259, că tătarii au intrat în Țara Basarabească. Practic, despre Basarab s-a scris după 1330, atunci când regele Ungariei Carol Robert de Anjou a pătruns cu armata în Țara Românească.

Monede antice dace, cu zonă de răspânire în arealul intra- și extra-carpatic din jurul capitalei Sarmisegetusa (Carpații Meridionali), menționate de Densușianu în Dacia Preistorică :

În timpul voievodului Mircea Ciobanul, s-a eliberat un act de proprietate pentru urmașii lui Laszlo și Jigmond, maghiari care primiseră pământ în Perișanii din Țara Loviștei de la Negru Vodă.

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 8 iulie 1558: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon și lui Lață și lui Jigmon și cu fiii lor, câți Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în Peri două funii pentru că le este veche și dreptă ocină și dedină, încă din zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru acesta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită”.

În lucrarea „Ordinul cavalerilor Basarabi” autorii (Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu) comentează următoarele:

„Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Vodă nu apare în virtutea unor documente, ci prin memorie colectivă și tradiție. Cererea de judecată este adresată lui Mircea Ciobanul de către trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Lați (Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E81. Unii istorici susțin că în zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada, de la anul 1330. Cei trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzându-și terenurile și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăești-Bârsești și Budești, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirma celor trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor încă din zilele lui Negru Vodă, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară? În Letopisețul Cantacuzinesc se explică în mod detaliat acest aspect: „Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Acei trei maghiari sunt urmașii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari catolici, care l-au urmat pe Negru Vodă peste munți!”.

 Din acest act al voievodului Mircea Ciobanu reiese că a fost eliberat de Negru Vodă boierilor care stăpâneau Țara Muntenească până la Dunăre, cuprinzând și Munții de la Baia de Fier și Pociovaliște. Deci, Țara Muntenească era mai înainte ca Basarab să ajungă voievod. Numele românesc de Radu, care se tălmăcește de la Dragomir, care înseamnă vesel, bun, bucurie.

În istorie mai găsim pe domnitorul Radu Paisie care, până a fi voievod, se numea Dragomir.

Și în sfârșit întâlnim și cognomenul de Negru, ceea ce reprezintă dinastia Basarabilor provenită din casta Sarabilor și a dacilor numiți de la Decebal încoace de către istoricul contemporan cu Traian și Decebal DIONE CRISOSTOMUL (n.a.40- d.a.120), adică, popular, numiți ARAPI-NEGRI și de către popoarele din jur.

Așa ne explicăm de ce după 1241, când țara a fost invadată de tătari, în documentele istorice ale vremii, polonezii folosesc denumirea Munteniei de Țară Basarabească ca de altfel și sârbii și chiar Carol Robert de Anjou atunci când îl numește pe Basarab precum valahul schismatic, fiul lui Thocomerius, numele de „Negru” venind din trecut, de la Ptolemeu. Denumirea de Țară Basarabească o întâlnim și la împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1419, sepembrie 29, într-un document în care recunoaște existența călugărilor ortodocși din Țara Muntenească.

Isidor Ieșean relatează următoarele: „La anul 1241, trimite Bela IV pe Banul Dionisie, pe un roman transilvănean, cu o armată compusă din Români, ca să ocupe Bosnia. El ocupă Craina de Nord, zidește pe (valea) malul Unei un castel, numit mai pe urmă de către documentele latine „castrum bichiense”. De atunci datează și numirea orașului Bihaci, de atunci datează probabil și marca comunei Bihaci, care poartă ca insignă o cetate veche și dedesubt două chei în cruci, unde capătul fiecărei clici sc sfârșește cu un cap negru de Arap, asemenea mărcile țărilor românești, Moldova și Muntenia, sub domnia Basarabilor.”

Observație: În anul 1241, regele Bela al IV-lea se folosește de banul Dionisie din Transilvania, care, cu armata lui de români transilvăneni, ocupă localitatea Bihaci din Bosnia face aici un castel care are ca emblemă două chei cu două capete de negrii, întâlniți și pe steagul lui Mircea cel Bătrân în 1417. Se poate trage concluzia că românii din Transilvania erau conștienți de originea lor strămoșească, adică de SARABII lui Decebal. Pe de altă parte, istoricii polonezi consemnează în 1251 că tătarii au cucerit „ Țara Basarabească”, lucru ce constituie un alt indiciu că românii își aveau numele din vremuri străvechi, de a rămas în conștiința neamurilor din jur. După 178 de ani, în 1419, sepembrie 29, „Împăratul Romanilor” și rege al Ungariei, Sigismund, făgăduiește întregului popor din Țara Românească dreptul de a rămâne la credința cea veche „cu a mea bunăvoie și dorință am făcut și am dat aceasta tuturor celor ce trăiesc în țara Ungrovlahiei, care este BASARABEASCĂ, la cererea lor”.

În complexul funerar de la Titești este menționat pentru primă dată numele Munteniei, gravat în piatră pe timpul lui Basarab I.

Se poate trage concluzia că în Transilvania, Banat și Oltenia unde au fost sarabii lui Decebal, erau acum valahii NEGRII, poreclă venită din transformarea cuvântului „sarab” în „arab” de către geograful Ptolemeu și bine fixată în memoria popoarelor din jur. Această poreclă a marcat totodată memoria colectivă ca pe ceva nobil – sarabii erau regii dacilor – ea devenind și un simbol, o marcă a valahilor nord-dunăreni.

Mențiunea unui act de la Nicolae Alexandru Basarab voievod, prin care dăruiește bisericii din Câmpulung satul Bădeștii:

Satul Bădești este dăruit bisericii din Câmpulung de către Io Neculai voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod…”

Pentru că acest mai sus numit satu Bădești au fost mai nainte vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alexandru voevod, domniia lui au fost datu și au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeștii, ca să fie sfinții biserici a domniei sale spre întărire, iar preoților și părinților din cliros spre hrană, iar domniei sale și părinților domniei sale vecinică pomenire.

Transumpt în hrisovul lui Gavril Movilă din 13 noiembrie 1618 (Cf. D.I.R., B., XVII, voi. III, doc. 236). Autenticitatea actului din 1351─1352 a fost contestată din pricina unor adaosuri ale copistului din 1618 (pomenirea lui Radu Negru). Totuși data de 1351─1352 corespunde cu domnia lui Nicolae Alexandru și filiația din Basarab este corectă: aceste fapte, ignorate la începutul secolului al XVII-lea, arată că documentul înfățișat de călugări în divan la 1618 erau autentice. În anul 1920, N. Iorga și V. Drăghiceanu au făcut studii arheologice la biserica domnească de la Curtea de Argeș. Aici s-a găsit și o bucată dintr-o placă de teracotă pe care este gravat un cavaler medieval, fapt ce denotă preocuparea Basarabilor referitor la rolul cavalerilor în viața din acele timpuri.

Citind în continuare simbolistica plăcii funerare cu Tihomir ¬ Tugomer ¬ Tocomerius, mai constatăm că el este slăvit ca și conducător în rândul 4, iar în rândul 5 este onorat cu coiful de cavaler așezat înaintea numelui.

Acest lucru denotă că a fost un cavaler, probabil din rândul cavalerilor basarabi, așa cum au scris Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu în cartea Ordinul cavalerilor Basarabi și a luptat pentru întregirea voievodatului Munteniei din alipirea ei la Țara Loviștei și a Banatului de Severin în 1310.

Acest lucru dovedește că Negru Vodă a știut să acționeze în timpul când în regatul Ungariei se duceau lupte pentru conducerea lui. Așa ne putem explica și buna înțelegere cu voievodul Transilvaniei Ladislau Kan care îl prinsese pe regele Ungariei Otto de Bavaria și-l încredințase voievodului valah din acea vreme (1307), adică lui Negru Vodă, pentru pază. Interpretând istoria din acea vreme, Negru Vodă a fost un diplomat, deoarece a putut să obțină în favoarea lui Țara Loviștei care, de fapt, era dată de regele Bella al IV-lea (1233) contelui sas Conrad  de Tălmaci și familiei lui.

Se știe că în acel timp voievodul Ladislau Kan avea divergențe cu sașii și, în acest sens, a renunțat el la Țara Loviștei și a oferit-o lui Negru Vodă. Altfel după funcția pe care o avea voievodul Transilvaniei, o putea stăpâni el.

Asta deducem și din războiul pe care l-a declanșat Carol Robert de Anjou asupra Țării Românești sub îndemnul voievodului Toma Szecseny de a ocupa Țara Românească (Țara Transalpină) și Țara Loviștei.

Toma Szeksenyi primise în anii 1324 teritoriile din jurul Sibiului și dorea și Țara Loviștei ca să poată avea calea liberă pentru a putea face legătura de comerț cu țările de la sudul Dunării.

 Negru Vodă era urmaș al voievozilor din Amlaș și Făgăraș, pământuri locuite de vlahii formați după geneza poporului român prin contopirea dacilor cu romanii și asimilarea altor popoare care trăiau în zonă. El era deja un nobil cu renume, trecut la catolicism, altfel în acele vremuri neputând să se unească familiilor nobiliare catolice maghiare. Existența cetății lui de la Breaza de Făgăraș, comuna Lisa, jud. Brașov, datată în secolul I, numită și „Cetatea lui Negru Vodă”, arată continuitatea românilor în aceasta zonă și organizarea lor statală.

Împăratul Traian a adus la Cincșor, Râșnov, Boița cohorta Flavia Bessorum alcătuită din recruți din tribul Bessi din munții Haemului, unii din ei sacerdoți ai templului lui Dionisos, purtătorii căciulii de vulpe Bassara.

După retragerea administrației Imperiului Roman, viața dacilor a decurs pe mai departe într-un continuu zbucium, peste ei trecând numeroase popoare (goți, slavi, avari, huni, pecenegi, cumani). Unii au conviețuit în bună parte cu ei, pe parcurs apărând formațiunile statale numite cnezate. L asfârșitul primului mileniu populația română si slavă a acestor cnezte a avut de înfruntat populații venite din Asia. Maghiarii au pus stăpânire pe câmpia Panoniei si au căutat să se extindă spre est, în transilvania, ocupând-o prin forța armelor sau diplomație.

Despre acest lucru a scris I. Cav. De Pușcariu în Date Istorice Privitoare la Familiile Nobile Române (1892):

<< Mai latita inse se afla numirea de Kenzi in partile locuite de români. Regele Bela IV la anulu 1247 deruesce cinului Ioanitu tota „terra de Zeurino cum Kenazatibus Ioannis et Farkasii usque ad fluvium Olt ─ excepta terra Kenazatus Lynoy Woiavode quam Olahis relinquimus etc.” ─ excepta terra Seneslai Woiavode Olahorum etc. (Hurmuzaki I. 247).

Dar mai numerose urme de Knezi români ─ cu prerogative si possessiuni ereditarie ─ aflamu prin celle optu districte Olahali din Banatulu Severinului, a caroru drepturi se sumeza in privilegiulu loru dela anulu 1457, ─ apoi prin districtele Hatzegului, Hunidorei, Devei etc., cari inca aveau Universitatea loru.

Este aparitiune exotica, ca in tier’a Oltului ─ terra Fogaras, ─ incongiurata pe de tote partile Ardelene de Knezi, ─ în loculu acestora se izolează institiunea de Boeri cu possessiuni privilegiate si cu prerogative nobiliari analogu Kneziloru. Fiacare comuna formeza unu boeronatu cu vecini supuși, ce se erediteaza din neamu in neamu, si se impartu intre successori cu drepturile reali si cu prerogative personali d’a incurge la tote afacerile politice alle municipiului districtuale.

Nu ne potemu esplica nomenclatura acesta de boeri, decâtu importata din Valachia vecina, a carei domnitori pe la inceputu portau numele de duci ai Fogarasiului si Omlasiului.

Vladu I. ─ numitu si Vlajku si Vladislau ─ în diploma din anu 1372, în carea se tituleaza: Vladislaus Vajvoda transalpinus, Banus de Zeurino et Dux novae plantationis terrae Fogaras ─ cum esset in gratia principis praedicti (Ludivici), ─ daruesce Magistrului Ladislau de Dopka ─ nepos Mikedbani ─ noster consanquineus ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ inca nu amintesce de numele boieriu, ─ pote de aceea nu, pentru ca donatariulu nu se tragea din Valachia. ─ Dara indata dupa ellu Mircea Voda in Chrisovele dela a. 1392, 1400 si 1417, in cari se tituleza Domnu stapânitoriu preste tiera muntenesca, laturea tataresca, si partile dunarene, apoi peste munte tiera Fogarasiului pâna in Oltu, si prin cari intr’una conferre lui Stanciu Egumenulu si frateseu Kalin possessiunea Skorei ─, intralta lui Micu si Stoja possessiunea Mundra, iera intralta doneza lui Borcea si lui Calianu possessiunea Vadului Sarcaii, ─ pe toti acesti donatari i numesce boeri.

Vladu II., carele in diploma de anulu 1431 data Calugariloru minoriti propagatori in partile transalpine se tituleza Valachiae transalpinae Dominus et terrarum Omlasch et Fogaras Dux ─ pe cându era ─ gravissimorum negotiorum causa in Nurrenberga la curtea Regelui Sigismundus ─ dominus master naturalis (Kurz Mag, II. 45), indata in Chrisovulu din anulu urmatoriu 1432 (Hurmuzaki 1/2 542), prin care deruesce lui Roman nepotului lui Stancsu din Voivodeni satulu acesta si Sascsori, Sâmbata etc. ─ precumu si in Chrisovulu seu din anulu 1437 (C.m.) datu lui Tatul, Ursul, Bera etc. in privintia donatiuniloru peste satulu Margineni, ─ asemenea numesce pe toti acesti donatori ─ boeri. ─ Totu asia Vladu III in Chrisovulu din anulu 1452 (C.m.)  datu boeriului Stancsu Mailath din Dezsani etc.

Dreptulu acesta de conferire a Domnitoriloru din Valachia ca Duci ai Fogarasiului tienu ─ cumu constata si ist. Timon ─ pâna la caderea lui Michnea assassinatu in Sibiiu la anulu 1510. Dara si de aci incolo vedemu din acte, ca validitatea boeronateloru din tienutulu Fogarasiului se dejudeca prin tribunalele duodecim boeronum sub presidiulu Castellaniloru (Capitaniloru supremi) de Fogaras, incependu de la Castellanulu Stephan Tokos 1507, Paul Thomori 1509 (mai pe urma archiepiscopu de Calocsa cadiutu in bataia de la Mohacs 1526), etc. ─ Sentintiele esite din acestu tribunalu boerescu, in cari adeseori se facea provocare si la Chrisovele vechi alle domnitoriloru din Valachia, si se baseau pe ─ ritu et veterem huius terae Fogarasiensis consvetudinem ─ a videknek regi torvenyei szerint biralhatyak okis az o os boersagokat, ─ se confirmau apoi prin Voivodii Ardealului, pâna cându principii indigeni autonomi incepura si ei ─ mai investigatiuni genealogice ─ a le innoi sub titlu de noua donatiune, si de armale. >>

Densușianu mai dovedește că:

„Aflăm aci (în țara Hațegului) instituțiunea chineziatelor românești, instituțiunea juraților români, un sistem românesc de impozite (quinquagesima),— tot atâtea particularități străine de spiritul legislațiunii ungurești.

Și nu eră aceasta singura parte în care Românii, prin drepturile ce-și putuseră păstra încă, dovediau prioritatea lor în stăpânirea țerii și originalitatatea lor a parte.”[…]

Afară de țara Hațegului și de Bănatul Severinului, mai erau în partea, meridională a Transilvaniei încă două provincii românești: Districtul Făgărașului și al Omlașului. Dar până acum relațiunile vechi ale acestor provincii zac în sânul întunerecului. Nu cunoaștem nici seria completă a Ducilor, nici instituțiunile ce le-au întemeiat domnia românească în acele părți ale Transilvaniei.

«Astăzi însă ne aflăm în plăcuta pozițiune de a publică aici o colecțiune de documente cu privire la țara Făgărașului, extrase din interesanta arhivă a d-lui Aron Densușianu».

Aceste documente le adunase fratele său Aron, pe când era avocat la Făgăraș.

Și să nu credem că materialul de care se servi el, nu era un material oficial, în mare parte cules pentru istoria Ungariei.—
El îl secerase și din lanurile scriitorilor unguri chiar, căci ne spune că:

«Prețiosul material scos la lumină de Pesty ne descopere încă un adevăr de mare importanță. Se constată adecă, că Banatul Severinului formă în sânul regatului unguresc o provincie politică română; că eră împărțit în 8 districte românești, numite districtus olachales; că toate districtele formau o unitate politică cu drepturi și libertăți particulare, cum erau de exemplu cele 7 județe ale Sașilor și 7 districte ale Săcuilor din Transilvania; se constată că există in Banat numai o singură nobilime, și aceea era românească; că ea se bucură de imunități și drepturi ce nu derivau dela regii Ungariei; că în fine în tot Banatul era în vigoare un drept special românesc numit: jus volahie, antiqua lex districtum volachicalium. Și despre toate aceste momentoase împrejurări Veranțiu nu amintește nimic».

«Documentele acestea revarsă o interesantă lumină asupra organizării sociale, politice, judiciare și militare, în scurt asupra vechii constituțiuni a poporului român din Țara-Făgărașului. Anume vedem că în Făgăraș există numai o nobilime istorică, care-și păstrase vechea sa numire de boieri și avei sigilul său propriu (eigillum Boeronum); că boieria din Țara-Făgărașului nu era numai o simplă prerogativă nobilitară, dar era totodată și un oficiu în ce privește afacerile publice ale ținutului; că unica condițiune așa zicând inerentă a boieriei eră să presteze servicii militare equestre; că boierimea de acolo și în timp de pace eră organizată militărește, având căpitanul, locotenențîi și decurionii săi. Aflăm mai departe că se boierizau chiar și moșiile, adecă se investiau cu caracterul juridic al aceslei instituțiuni.

«Și care eră natura moșiilor boierești din Țara-Făgărașului? In prima linie ele ne apar ca averi ereditare și inalienabile ale familiei (haereditates boeronales), dar cu caracterul deplinei proprietăți pentru posesorul boier».

Și cu drept cuvânt, din această lucrare Densușianu trage următoarele concluziuni pline de învățământ pentru organizațiunea noastră română din trecut:

«Aceea ce formează caracterul general al nobilimii române din Făgăraș, Hațeg și Banat, este misiunea ei de a fi pururea în arme. Așă aflăm pe nobilii din Hațeg formând o armată stabilă pe la castelele de acolo, pe nobilii din Banat apărând în continuu fortărețele și vadurile Dunărei, iar pe boierii din Făgăraș în datina veche de a presta servicii militare equestre (more aliorum verorum nalorum indubitalorum… Boeronum nostrorum equis a frameis ad id aptis et convenientibus inservire). Pe când din contra nobilul unguresc era chemat la arme numai în timp de resbel».

Și ca concluziune generală el precizează:

«Astfel nobilimea română își arc instituțhinea sa în instituțiunea militară. Românul a devenit boier și a fost donat cu moșii fiindcă eră militar, dar nu i s’a conferit nobilitalea pentru ca să-l facă vasal și pentru ca prin donațiune și titlu să fie obligat la servicii, cum este natura feudalității germane și ungurești».

În Densușianu vibra un patriotism încălzit de o văpaie ce nu stă la îndemâna ori și cui. El nu eră patriot fiindcă era Român și crescut în astfel de direcție.

În lucrarea sa „Dacia Preistorică”,  Desușianu, care cu alta ocaziune scrisese relativ la erorile admise ca fapte sigure în istorie «Că atunci când falsitatea se introduce odată în istorie, este foarte greu de a o desradăcina, și chiar de a o pricepe», iea la descusut următorul pasaj datorit istoriografului ungur Antoniu Veranțiu, scris între 1538 – 1540: «Românii (Transilvaniei) nu se bucură de nici o libertate, nu au nici onobilime, nu posedă nici un drept al lor propriu, cu excepțiune de puțini români ce locuesc în districtul Hațegului, unde se crede că a existat capitala lui Decebal. Românii aceștia (din districtul Hațegului) au câștigat nobilitatea pe timpul lui Ioan Huniadi, care era născut acolo, fiindcă-l ajutase cu vitejie în luptele lui continue cu Turcii. Ceilalți sunt toți plebei,iobagi ai Ungurilor, nici nu au districtele lor proprii, ci trăesc răslățițipe ici și colea toată țara».

El sdrobește aceste afirmațiuni neadevărate și poate chiar tendențioase cu numeroasele acte ce publică și dovedește că: «Anume știm astăzi ca o perfectă certitudine, că ținuturile Hațegului,al Hunedoarei și Devei, formau în vechime un complex de districte românești cari se numiau în diplome districlus olachales. Știm că întreagănobilimea de acolo era o nobilime românească, înțelegem românească însensul etnic și politic. Știm că nobilimea aceasta eră o clasă socială diferită de nobilimea ungurească, distinsăde ea prin originea, prin istoriași natura privilegiilor sale. Știm că această nobilime nu a fost creată deIoan Huniadi (Corvinul), nici de regii Ungariei; că din contra,era o nobilime veche, al cărei trecut se pierde în întunericul evului mediu. Aceastănobilimeera numită în diplomele regilor ungurești : „Nobiles ut dicitur Valachorum” sau „Nobiles Olachi (Valachi)” spre distincțiune de: «NobilesHungari» sau «veri nobiles regni nostri». Și pe lângă districtele românești(districtus olachales), pe lângă nobilimea națională, mai există în țara Hațegului un drept particular românesc. Românul nu putea fi lipsit deproprietatea sa, nici în caz de înaltă trădare decât numai dacă eră judecat de semenii săi : de nobilii, chinezii și bătrânii români.[…]

Prefața, din Vol. II 5, a publicațiunii Hurmuzachi, pe 1897.

P.P. Panaitescu a scris despre voievodul Vlaicu Vodă:

„Într-un privilegiu din 1372, Vladislav voievod, nepot de fiu al lui Basarab, numește pe nobilul ungur Ladislau de Doboca „rudă de același sînge” (consanguineus), amintind că acest nobil este strănepotul lui Mikód banul, deci desigur de la acesta se trăgea rudenia de singe. Mikód banul unguresc al Severinului (1275—1276) a murit la 1298; era de neam francez (Rajnáld) și fiica lui a fost probabil doamna Marghita, soția lui Basarab și bunica lui Vladislav voievod (și Alexandru, tatăl lui Vladislav a fost căsătorit cu o unguroaică, doamna Clara, dar nu de ea e vorba în document, căci ea era mama vitregă a lui Vladislav, deci nu o putem socoti din familia înrudita prin sînge cu acest domn).”

În timp, istoricii au căutat să explice arborele genealogic al banului Micud.

Arborele genealogic al banului Micud

„Că cel ce a perfectat acest matrimoniu în numele său a fost însuși Thotomer sau vreo ruda de-a sa (vezi figurile 1-5) ce stăpânea un teritoriu nedefinit transcarpatic, este încă de demonstrat din punct de vedere istoric. Cert este faptul că a devenit clară consangvinitatea dintre viitorii Basarabi și familia Dobokai, cel mai probabil prin acest personaj transalpin cunoscut prin diploma regală maghiară din 1332.”

Tabel genealogic 6. Cea mai probabilă relație de consangvinitate dintre Vladislav I Vlaicu (G5) și Ladislau Dobokai (G4) amintită la 1372, având ca și strămoș comun pe Micud banul.

Conform ultimelor analize arhondologice putem plasa guvernarea lui Micud/Mikod în Severin între septembrie 1275 (cu siguranță deja la 10 decembrie) și undeva în cursul anului 1276. Micud a mai îndeplinit și funcția de comite de Dăbăca (Doboka) în două rânduri (1262-1268, 1274, nov.).

[…]banul Micud (al II-lea) din neamul Kökényesradnót. În logica consangvinității rudenia dintre Vladislav și Ladislau vine prin generatia a 2-a a legăturii de sânge (frate-soră, adică doamna nobilă necunoscută și fratele său, Nicolae, tatăl lui loan și bunicul lui Ladislau Dobokai). Cu cine s-a căsătorit această fiică a banului Micud? În nici un caz cu Basarab I, ci cu tatăl acestuia, cu Thotomer. Basarab I s-a născut pe la 1278. Căsătoria a putut fi astfel încheiată pe când familia Csák era aliată cu Kökényesradnót. Aceasta a avut loc, după părerea noastră, în anii tulburi 1274-1276 când grupul Csák-Aba au numit pe Micud ca și ban de Severin.

(Mihai Florin Hasan: Încă ceva despre Mircea cel Bătrân, înrudirile și rubedeniile sale. Completări genealogice și familiale)

[..]fiul lui Demetrius, de genere Csak și Micud, fiul lui Micud, de genere K[..] Radnot să fi purtat ambii titlul de banus transsilvanus undeva în deceniul șapte
al secolului al XlII-lea. Să nu uităm că încă în anul 1265 ducele Ștefan mai menționează pre banii noștri care vor fi în slujbă, iar acest lucru înseamnă că bani transilvani au existat și în perioada 1261-65, și post 1265.

1270: regele Ștefan al V-lea dăruieste mai multe moșii lui Reynold mare stolnic al ducelui Ladislau, mare comis al regelui și comite de Szabolcs prilej cu care pomenește de vremea în care era duce al Transilvaniei(sic!; tenetibus nobis Ducatum Transilvanum) și fuseseră învinși și prinși de noi câțivadintre baronii părinților noștri adică Laurencio Palatino et Ernerio Bano. Rénold, Básztély nembeli Rénold fia (l.m.)/ Reynold, fiul lui Reynold, de genere Basztely
Nu este singurul document în care viitorul rege Ladislau al IV-lea „Cumanul” […]

(referință bibliografică: DESPRE BANI TRANSSILVANI, Sorin Forțiu, cercetător independent; http://wvvw.banat.ro/academica.htm; sorinfortiu@gmail.com )

După moartea lui Ladislau Cumanul în 1290, Radu Negru (Thocomerius) a fost nevoit să plece din Țara Făgărașului împreună cu slujitorii lui la Câmpulung, fiind prigoniți de regele Andrei al III-lea, acesta luându-i ulterior și din teritoriile Făgărașului și Sâmbetei pe care le-a „dăruit” magistrului Ugrinus. Mulți istorici au căutat să demonstreze că acest Thocomerius este de origine cumană, încercând în fel și chip să descifreze fiecare literă din diploma eliberată de Carol Robert de Anjou.

Însă chiar Carol Robert de Anjou arăta că Thocomerius ar fi român, forma latinizată a numelui Tihomir.

Eu cred că era din neamul Basarabilor deoarece copilul lui, Basarab (Vlaicu), urmând la tron a devenit voievodul Munteniei atunci când a preluat conducerea țării.

Atunci când a ajuns la Câmpulung, după cum arată Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești si basarabești din Țara Românească au venit și s-au închinat lui.

După cele relatate mai sus tragem concluzia că voievodul Radu Negru numit Thocomerius de Carol Robert de Anjou era căsătorit cu fata banului de Severin, Micud, Marghita. Acest Micud era rudă cu banul Reynold (Rajnad, cum îl numește Panaitescu, de neam francez, din dinastia Capeținilor) și amândoi l-au susținut pe regele Ștefan al V-lea si Ladislau Cumanul. Magnatul Rozgony era un urmaș al lui Reynold, cel care s-a luptat cu Carol Robert de Anjou pentru tron.

Plecând de la aceste documente, istoricii noștri mai vechi și mai noi au căutat sa vadă legătura de sânge dintre Vlaicu Vodă și Ladislau de Dobokai, nepotul banului Micud.

Așa se explică și înrudirea cu banul Micud de Severin, comite de Dobâca. Strănepotul lui Vlaicu Vodă ne luminează în acest sens că în actul de donație către Ladislau de Dobâca (Dobocai), rudă de sânge după cum menționează I. C. de Pușcariu.

Însuși nepotul lui, Nicolae Alexandru, a eliberat un act bisericii catolice pentru teritoriile de la Bădești la 1 septembrie 1351 specificând că bunicul lui, Radu Negru Vodă, a donat aceste proprietăți.

Voievodul Matei Basarab, când a reconstruit din temelie biserica de la Câmpulung din 1215, ne arată nouă acum că acea construcție a fost făcută tot de un voievod din dinastia Basarabilor, tot un Negru Vodă (ce avea ca steag tot niște capete de arapi) după numele căpătat de la clasa nobiliară a sarabilor. Acea biserică este într-adevăr construită în 1215 după cum a și menționat-o meșterul care a construit-o pe cea a lui Matei Basarab.

În această vară am fost foarte plăcut surprins când a apărut cartea istorică Ordinul cavalerilor Basarabi a colectivului de autori Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu care au oferit publicului românesc noutăți privind istoria cavalerilor Basarabi și mai ales domnul Florin Horvat, care a făcut un lucru cu totul inedit pentru noi căutând în arhivele Vaticanului și găsind documente noi aflate în Fondi de exibitas despre istoria cavalerilor templieri și despre existența lui Negru Vodă încă din 1124 tradus din scrierea templieră secretă în latină.

Documentele de la Vatican despre Radu Negru și înaintașul său.

Un lucru cu totul inedit pentru istoriografia noastră, dar neluat în seamă este reprezentat de trei documente aflate în „Fondi de Exbitas” a Vaticanului, care au fost aduse în plin-plan la noi de către scriitorul și istoricul Florin Horvath. Traducerea din scrierea templieră de domnul Horvath a documentelor primite de domnia sa de la Vatican, documente redactate în alfabetul templier. Pentru a întări autenticitatea acestor documente și pentru a înnobila demersul domnului Florin Horvath, am reluat pașii traducerii din alfabetul templier în latină și din latină în limba română. Textul tradus în latină se încadrează în „limbajul medieval” al vremurilor respective unde limba de redactare a documentelor și înscrisurilor era într-o oarecare măsură diferită în limba latină ca idiom, lucru care se datora și originii scribilor care aduceau nevoit influențe din limba lor nativă. Acest fapt întărește autenticitatea documentelor.

În continuare vorm reda textul documentelor în latină, alături de traducerea în limba latină după ce în prealabil am comparat traducerea noastră cu traducerea domnului Horvarth. În final vom arăta și traducerea în limba română, care la fel va fi o concluzie a comparării celor două traduceri.

Documentul nr. 1:

Textul documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului:

Tradus în scrierea templieră, secretă, în latină: „Magis dicimus ┼ V.S.┼ Nobilum G.M. R de Craon oratu Tua aqud Fogares devertisse comitatum nobilo G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas Tyr expugnatione ab GM H. de Payns nigro-rum triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus ┼ V.S.┼ ut suo conubio cum Clara insiurando erga O.T. nobilum nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus Paulus in A.D. 1147 [1].Traducerea în limba română: „Mai spunem că V.S. [2] că nobilul G.M.R. [3] s-a oprit la Făgăraș la rugămintea Voastră însoțit de nobilul G. [4] de Doyen care în anul 1124 A.D. [5] pentru vitejia sa la ocuparea cetății Tyr a primit de la G.M.H.[6] scutul cu trei capete de negri. Împreună rugăm pe V.S. să delege de jurământul său față de O.T. pe nobilul G. de doyen de căsătoria cu Clara. Al vostru preaplecat Paulus in A.D. 1147 [7].


[1] Ibidem, p.p. 89-90. Trecerea în latină a documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului, Fondi de Exibitas, Buste 41, d. 72.

[2] Sanctității Voastre.

[3] Mare Maestru Robert de Craon.

[4]  Gilbert de Doyen.

[5] Anul domnului.

[6] Marele Maestru Hugues de Payans.

[7] F. Horvath, op. cit. p. 90. Traducerea în română după traducerea în latină a documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului, Fondi de Exibitas, Buste 41.

Traducerea textului din templieră în latină:

„Noastre G.M. A. de Perigord cum equitibus itinero apud Hierosolimae devertimus în Longocampus ubi Rado, Dux Fogaras Fra. G. de Doyen filius perficiens voluntatem ┼ V.S.┼ nostra fide Margo Bucuria bano Basararis filiae in A.D. 1239”[8].

Traducerea în română:„Noi G.M.A. [9] împreună cu cavalerii, în drum spre Ierusalim am poposit în Câmpulung, unde se căsătorește Radu, duce de Făgăraș, fiul Fra[10]. G. de Doyen cu Margo Bucura (Bucuria), fiica banului Basarab în credința noastră împlinind planul V.S.A.D. 1239 [11].


[8] Ibidem, p. 91. Traducere în limba latină din alfabetul templier, Riversa S. Fondi de Exibitas. Buste 63 d.35.

[9] Mare Maesteu Armand de Pergord.

[10] Fratele Gilbert de Duyen

[11] F. Horvath, op.cit., p. 91. Traducerea în română din traducerea în latină din alfabetul templier, Riversa S. Fondi de Exbitas.

Traducerea din alfabet templier în latină:

„Nuntiamus te Rado. Raddus dux de Fofaras filium. Equitis g. De Doyen nepotem (epotium). Quod G.M.G. De Beaujeu. Concilio Lyon Voluntati tuae Indulgențiam in Valachei Hongryus cocilavit A.D. 1272” [12].

Traducerea în română:„Te anunțăm pe tine Radu, fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Urmaș al Cavalerului G. de Duyen. În consiliul de la Lyon G.M. G.[13] de Beaujeu a mediat asupra regelui Ungariei bunăvoința sa către Valahia favorabilă planului tău A.D. 1272” [14].

Trebuie să menționăm că și traducerea originală era „…Radu. Fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Nepot al Cavalerului G. de Duyen”. Cuvântul „nepotem” (forma corectă a traducerii în latină a cuvântului din alfabetul templier este „opotium”) nu are însemnătatea de nepot în limba română, ci de urmaș, ca atare Gilbert de Duyen poate fi chiar primul înaintaș sau chiar străbunic.



[12] Ibidem. Traducerea din latină din alfabet templier Riserva s. Fondi de Exahibitis. Buste 64 d. 113.

[13] Marele Maestru Guillaume de Beaujeu.

[14] F. Horvath, op. cit. p. 91. Traducere în română a traducerii în latină din alfabet templier Riserva s. Fondi de Exahibitis. Buste 64 d. 113.

  • Informațiile cumulate în cele trei documente ne arată că un anume cavaler templier, pe numele său, Gilbert de Duyen, fiind dezlegat de jurământul cavaleresc, se va căsători în anul 1147 cu Clara ─ fiica unei căpetenii locale din Țara Făgărașului, devenind și el, la rândul său, un conducător local din Făgăraș. Un urmaș al acestui Gilbert de Duyen cu numele de Radu se va căsători în anul 1239, în Câmpulung cu Marga Bucura (Margo Bucuria), fiica banului Basarab (Basararis cum apare în text). De asemenea, Radu și Marga vor avea un fiu, care se va numi tot Radu și care va fi menționat la anul 1274 (1272 – corect). Mai reținem di aceste trei documente că:
  • La anul 1124 Gilbert de Duyen pentru vitejia de care a dat dovadă în cucerirea cetății Tyr a fost înnobilat de către Marele Maestru al Templierilor, Robert de Craon, cu scutul cu trei capete negre ceea ce va face ca urmașii săi direcți să poarte apelativul de „Negru”. Acest Gilbert de Duyen se va căsători la anul 1147 cu Clara și au un fiu, în persoana lui Radu.
  • La anul 1239 exista un ban cu numele de Basarab.
  • Căsătoria având loc la Câmpulung ceea ce întărește teoria primului descălecat în perioada 1210-1215 a primului Radu Negru.

Fiul lui Radu Negru cu numele de Radu este menționat la anul 1272 că i se aprobă un plan legat de Valahia în Consiliul de la Lyon de către Marele Maestru Guillaume de Beaujeu, plan care va fi mijlocit cu ajutorul regelui Ungariei.

Într-unul din documente se găsește denumirea de Valahia cu referire la Țara Românească. Firește că nu putem vorbi despre un stat închegat la acea perioadă, referirea se făcea la teritoriul din dreapta Carpaților.

Nu în ultimul rând observăm că cele trei personaje corespund a trei ani și anume: G. de Duyen (1147), Radu (1239), Radu fiul lui Radu (1274, 1272 corect). Logica istorică ne arată că între Gilbert de Duyen și Radu cel căsătorit cu Marga Bucura ar mai fi trebuit să existe un personaj și anume fiul lui Gilbert cel identificat cu numele de „Negru Vodă” la anul 1185 după cum vom vedea în continuare și care este de fapt cel care a descălecat înainte de anul 1215 la Câmpulung.

Gilbert  Duyen și Radu Negru Vodă

În continuare, prin dovezile pe care le vom aduce peste mărturiile din aceste documente, vom încerca să construim cât mai aproape de adevăr un episod din istoria poporului nostru.

Din document cunoaștem că prin căsătoria lui Gilbert de Deduyen cu Clara la anul 1147, din rodul dragostei lor se va naște un fiu. Informația existenței acestui fiu este întărită de o sursă epigrafică care este cât se poate de veridică și întărește informația din document. Este vorba despre arborele genealogic al familiei Mone. Dovada ne este relevantă pentru prima oară de către Samuel Micu (1745─1806), fiind preluată ulterior de către Ioan Cavaler de Pușcariu și Nicolae Densușianu. Samuel Micu găsește pe unul din zidurile casei protopopului Ionaș Mone, o piatră inscripționată în limba latină pe care era menționată toată genealogia familiei Mone, până la anul 1728. În fruntea înaintașilor lui Ionaș apare un anume Grigore Venețianul care a fost vistiernic al lui Negru Vodă la anul 1185. Ca atare, cel care este fiul lui Gilbert de Duyen este dat în această sursă cu denumirea de „Negru Vodă”, firește este o poreclă sau un supranume, nu cunoaștem care este numele lui real. Textul integral, tradus în limba română este următorul: „A trăit Grigorie cel dintâi Venețianul în anul Domnului 1185. Genealogia autentică a Familiei Monea (e următoarea): Grigore Venețianul, vistierul lui Negru-Vodă, din partea căruia a fost dăruit cu patru văi, cu păduri și câmpuri, a născut pe Grigorie al doilea, (anul 1216). Iar acesta a născut pe Grigorie, din care s-a născut Mailat (1250), fiica Comana și Grigorie al doilea. Aceștia împărțindu-se (1279), Mailat a căpătat valea de întâi Cuciulata, iar iar Comana valea a doua, Grigore valea a treia (1390), adică Veneția și Pârâul Sarat << comună vecină cu Veneția >>. Și Grigorie a născut pe al treilea Grigorie, pe Coman, pe Stoica și pe Toma. Aceștia împărțindu-se, Grigore a căpătat întreaga vale a patra, și a născut pe Ștefan și pe Grigorie (1449). Iar acesta a născut pe Solomon (care, după mamă-sa s-a numit Monea) și pe Ștefan Monea. Și Solomon a născut pe Manu Monea (1449). Acesta a născut pe al doilea Ștefan Monea, iar acesta pe Voicu Monea, acesta pe al Manu Monea, și acesta pe Ioan Monea, din care s-a născut Ionaș Monea, venerabilul Vicar general, 1728 [15].Ionaș Mone a trăit într-o perioadă de timp cuprinsă între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1733 este menționat ca protopop greco-catolic în localitatea Veneția de Jos, județul Brașov, așezare în care era și sediul protopopiatului. După cum afirmă academicianul Ioan Pușcariu, Ionaș Mone și-a

întemeiat arborele genealogic pe baza documentelor de posesiuni și le transmiteau din generație în generație (fie că erau transcrise ulterior sau traduse din slavonă în latină) [16]. Un argument al faptului că Ioan Cavaler de Pușcariu nu se înșală este dat de faptul că el însuși a studiat îndeaproape acest fenomen, făcând genealogii ale familiilor nobiliare din Transilvania și în speță din Făgăraș. Un alt argument în plus poate fi dat și de hrisoavele în original sau copii ale locuitorilor din zona Făgărașului care se mai găsesc și în zilele noastre [17].

Negru Vodă și anul 1215

Ca atare cel care a descălecat primul la Câmpulung înainte de anul 1215 este acest Negru Vodă, fiul lui Gilbert de Duyen. Acest lucru este întărit și de următoarele dovezi istorice:Pisania de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung. „În zilele dulcelui creștin și de Dumnezeu iubit creștin Matei Basarab Voevod și Gospozda ego (și doamna lui ) Elena, cu vrerea lui Dumnezeu pus a fi Domn creștin în Țara Românească, întru moșia lui, care este dintru Unguri descălecată, adecă începutu’au a scrie de această sfântă dumnezeească biserică, ce este hramul Vladyezitzie naszei bogoroditzie i prisno dievy (templul stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară) Maria, s-a început și s-a zidit și s-a săvârșit de batrânul și prea iubitorul creștin Radu Negru Voievod, carele au fost din început descălecător tărei românești, și din început a fost zidit aceasta sfântă dumnezeească biserică, când a fost cursul anilor de la Adam 6723 (1215) [18].

  • Cheia de boltă de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung.

Proaspăt descăpăcită în 19 iulie 2019, cheie de boltă de la mânăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung are scris pe indicatorul de ctitorie anul 1215. Dacă majoritatea istoricilor au presupus că, la refacerea bisericii de către Matei Basarab, a fost o greșeală trecerea anului 1215 în loc de 1315 pe pisanie, înscrisul de pe cheia de boltă înlătură orice dubiu. Lucrul cel mai interesant este legat de faptul că această piesă pare a fi de la un monument gotic, de netăgăduită influență vestică (cel mai

sigur catolică) și reprezintă „Roza Mariei”. Acest tip de cheie de boltă este atestată ca fiind folosită și la bisericile din Transilvania înainte de anul 130.Crucile votive din Câmpulung. Cel dintâi monument votiv, cu numele de Crucea Jurământului este atestată la anul 1674, fiind ridicată în fața Mânăstirii Negru Vodă. Această cruce se găsește astăzi încastrată în pereții casei arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet, aflată pe Bulevardul Negru Vodă, la numărul 102 [19]. O copie fidelă a acestei cruci se află amplasată în piața centrală a orașului Câmpulung[20]. Textul care se regăsește pe aceste cruci are trei părți esențiale: invocare a Sfintei Treimi, pomenirea sărbătorii când au fost ridicate și Nașterea Domnului, iar cel de-al treilea aspect este legat de menționarea scutirilor acordate de Negru Vodă la anul 1215 (6723). Partea din text care ne interesează este următoarea: „Întru numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, rădicatu-se-au aceast(ă) cinstită și dumnezeiască cruce întru slavă și cinstea nașterii Domnului nostru IS HS și întru pomeana domniei meale, Io Ducă Voievod și a doamnei domniei meale, Anastasia și a fiului domniei meale, Io Constantin Voevod. Văzând domnia mea milă orașului Câmpulungul cum să fie de vama de pâine să nu da vamă domnească și oroșanii să nu dea vamă ori den ce vor vinde, cum au fost ertați de răposatul Radu Negrul Voevod, când au fost leatul 6723 [1] ”.

Radu Greceanu (1655─1725), autor al lucrării „Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Românească”, (lucrare pierdută, dar care se găsește în mare parte ca informații în lucrarea istoricului sas Johann Filstich, 1684 ─ 1743, Încercare de Istorie Românească, n.n.) menționa: „La anul 6730 (1222) Radu Vodă Negru se arată într-un pomelnic de lemn, pe care îl dăruise unei biserici de mir, ceea ce pentru noi este o nouă mărturie în favoarea datei de 1215 pentru descălecat” [2].

Hrisovul lui Matei Corvin. „Cu numele Tatălui și al Fiiului și al Duhului Sfântu și cu voia a Mării Sale de Dumnezeu cinstitului și înpodobitului cu toate bunătățile, dimpreună și cu paza hotarălor, a Mării Sale de Dumnezeu cinstit Matiaș Craiu, prefăcutu-s’au și s-au preaînoitu carte ocolniță a satului Rășinariului, prin îndemnaria și ruga a cinstiți Scaun de lege 40 bătrâni pentru ca să se știe și să se păzească pe unde mergu marginile hotarului nostru a Rășinarului, peste tot împrejuru, precum veachia carte hotarnică, cea de la bunul și vechiu Craiu Atila 420 și în anii mai pe urmă Măria Sa Matias Craiu, anul 1488 (subl.ns.), daru-ni-l-au mai pă din jos mult; iară acum pe aicea întărit cu hialmuri (…) muntele Buceciu, al marelui hearțegu Radu-Vodă Negru, cel de la 6740 [1232 (subl.ns.)], iase în Curmătură; aici dinna stânga rămân, vecinii cei mari… Ce iaște în lăuntru acestui ocol, iaște pământ rumânescu, a satului Rășinariului, numărui înduplecat; n-are nime a-i porunci, nice în pământ, nice în apă, nice în ghinde, nice în jiru, nici în aluniș, nice în rânsă (subl.ns!)”.

„Și s-au preaînoit aceasta carte ocolniță în zilele Mării Sale de Dumnezeu cinstitului Craiu Matiiaș, cându au fost cursul anilor ot rojdes H[rist]vo 1488” [23]. Hrisovul este acordat de Matei Corvin în anul 1488 locuitorilor din Rășinari. Anul în care este menționat Negru Vodă este 1232. Este posibil ca referirea să fie făcută la Radu cel care se va căsători ulterior cu Marga fiica banului Basarab.

[15] N. Densuțianu. Monumente pentru istoria Țerii Făgărașului, în „Columna lui Traian. Revistă mensuală pentru istoria, linguistica  și psigologia poporană”, sub direcțiulea B.P. Hasdeu, Anul Iv, nr. 26, Tipografia Academiei Române, 1883, p. 174.

[16] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel. Istorie furată. Întemeierea țării Românești ─ Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr, Ed. Librex Publishing, București, 2016, p. 246.

[17] I. Pușcariu. Ugrinus 1291, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1901, p. 13.

[18] N, Iorga, Inscripții din Bisericile României, fascicula I, București, Institutul de Arte Grafice și Ed. Minerva, 1905, p. 127.

[19] B. Gâlculescu, Neliniști din piatră, Ed. Librex Publishing, București, 2018, p. 68.

[20] Ibidem

[21] Ibidem

[22] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op. cit., p. 94.

[23] Documenta Romanie Historica, B. Țara Românească, vol. I (1222-1500), Volum întocmit de A. Oțetea și D. Prodan, Ed. Academiei Române, București, 1996, p. 302.

Gheorghe Șincai (1754 ─1816), prin prisma unui misterios cronicar numit „Anonymus Valachicus” ne spune că „Honica cea vechie, s dă a greșit cu 75 de ani, fiindcă fără de nici o dovadă face începerea de la anul 190, și după anii aceștia pune șireaua domnilor, dar începerea cu adevărat se dovedește din pisania mânăstirii. Acesta o au zidit întâiul Radu Vodă Negru în anul 1215 (…) Radu Vodă Negru era Vodă în Ardeal și Herțeg pe Almaș și Făgăraș și au coborât șa Țara Românească pe Apa Dâmboviței la Câmpulung unde și-au făcut curți și mănăstiri la acel an. Venit-au și Basarab, Banul Craiovei și s-au supus lui. Și au stăpânit numitul domn toată toată Țara Românească cu cinci județe ale Craiovei până în Dunăre și până în Apa Siretului și în Ardeal și Făgărașul, cum și cei mai din urmă lui domni multă vreme au stăpânit acestea, după cum să dovedește titlul hrisoavelor [24].”

„Istoria Generală”, lucrarea lui Dionisie Fotino în care se prezintă istoria Bisericii Domnești de la Câmpulung începând de la anul 1215 [25].


[24] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op.cit., p.94.

[25] D. Fotino, Istoria Generală a Daciei sau a Transilvaniei, Șerei Muntenesci și a Moldovei, vol. 2, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, 1859, p. 323.

Cronica tabelară a Clucerului Dumitrache de la anul 1775 ce reprezintă o Conică a domnitorilor Țării Românești care începe cu Negru Vodă la anul 1215 și continuă până la anul 1666 [26].

Slujba Sfintei Filothiei Fecioarei, în tipografia lui Anton Pann, la anul 1848, unde este scris: „Acest Radu Vodă, ce se poroclea Negru (…) a domnit la anii de la Hristos 1215, zidind mai întîiu curtea s ala Câmpulung (…)” [27].

Documentele de posesie ale locuitorilor Comunei Rășinari de lângă Sibiu care atestă domnia unui Negru Vodă la anul 1232 [28]. Din această informație nu este clar dacă este vorba despre Negru Vodă sau fiul său care s-a căsătorit cu Marga Bucura. Totuși știrea poate fi întărită și de faptul că Rășinarul, numit în documentele maghiare și „Villa Walachicalis Rosenara” este atestat documentar încă din anul 1202, fiind locuit din cele mai vechi rimpuri de români. Cetatea de pământ din Rășinari datează din secolul al XIII-lea, fiind situată între Rășinari și Poplaca, pe dealul La Gânza, de lângă Valea Strezii, la o altitudine de 704 m. Cetatea făcea parte din sistemul defensiv al cetăților din sud-estul Transilvaniei, avanpost de apărare împotriva posibilelor invazii ale mongolilor dinspre Muntenia și Banat. De asemenea, în comuna Pojorta în apropiere de Rășinari (care își are începuturile undeva în secolul XIII în zona Țării Făgărașului de unde a descălecat Radu Negru Vodă) se găsesc urmașii unei familii din care a făcut parte probabil Negru Vodă. În anul 1862 în această comună existau 28 de boieri, „capi de familie” ce purtau numelede „Negra”.

         Dovezi ale existenței Basarabilor înainte de anul 1300

         Din informația că la anul 1239 Radu se căsătorește cu Marga Bucura rezultă faptul că în dreapta Carpaților exista o căpetenie locală cu numele de Basarab, pe lângă cele pe care le cunoaștem din Diploma Ioaniților și anume Litovoi, Seneslau (Mișelev?) Ioan și Farcaș. DEși pentru istoriografia noastră această ipoteză pare mai mult decât fantezistă la prima vedere, având în vedere că primul oficial cu numele de Basarab este Ioan (Ivanco sau Vlaico) Basarab la anul 1317, există două izvoare care întăresc sau completează aeastă informație. Vorbim aici de o cronică polonă Anonymi Archidiaconi Gneznenis brevior chronica Cracoviae și Cronica persană a lui Fazel-ullah-Rașid.

         Noi deducem de existența lui Negru Vodă (Thiocomerius – Tihomir) din cartea Kronica lui M. Stryjkowski, care ne spune clar că a văzut că voievodul muntean, adică Basarab a ridicat pe locul bătăliei o biserică și 3 stâlpi de piatră.  M. Stryjkowski a trecut prin acest loc în anul 1575 venind de la Constantinopol.


[26] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op. cit., p. 37.

[27] Ibidem, p. 40

[28] N. Densușianu. Dacia preistorică, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1913, p. 871.

Acolo în carte menționează că a văzut în locurile istorice din Constantinopol coloane de marmură din Istanbul cu însemne grecești și latine, ridicate, probabil, în cimitirele de lângă bisericile faimoase ortodoxe ale împăraților bizantini. Cine vizitează Istanbulul de azi, le poate privi ca mărturie a existenței Bizanțului, impresionând pe oricine le privește.

Acești 3 stâlpi de piatră sunt monumentele funerare prezente și azi în comuna Titești în punctul Gruiu Plăcinții, așezate pe vechea cale a Loviștei construită de Traian la circa 1 km de castrul roman din Titești.

Argument: Basarab a ridicat monumentele, ornate cu o frumoasă scriere slavonă, după lupta de la Posada. El preamărește pe fiul său, Tihomir (după numele bunicului), poate co-regent, într-un loc, probabil puternic centru al unui cnezat din acele timpuri. Așezat pe Valea Oltului, important punct strategic şi economic, vis-a-vis de puternicul său vecin din nord! Totodată a ridicat un monument şi tatălui său, Negru Vodă, primul mare voievod al românilor, cel care i-a lăsat moștenire Țara Românească! Continuând să descifrăm însemnele de pe placă, pe ultimul rând găsim următoarele litere: IO, Λ (L) și S. O altă literă este lipsă, pierdută în timp.

Particula IO (eu-ieu) ne arată nouă că acest voievod era continuatorul tradiției împăraților bulgari de la Ioniță Caloian, ca regi, și așa se explică numele slavizat de Tihomer sau Tugomer în această perioadă a creștinismului bulgar în timpul Imperiului valaho-bulgar al Asanilor a avut o influență asupra Munteniei (Țara Românească) deoarece limba slavonă, bulgară după Ioan Asan al II-lea, s-a impus în organele de stat și bisericești.

Se cunoaște în istorie că imperiul vlaho-bulgar al fraților Asan, Petru si Ioniță Caloian, precum și urmașii lor, au avut strânse legături cu valahii de la nordul Dunării, zonă pe care în acele vremuri o controlau atât religios cât și ca organizare statală. Din acea vreme limba oficială în cancelariile domnești și în biserică era slavonă, introdusă de la țarul Ioan Asan al II-lea. De atunci voievozii poartă în fața numelui particula IO (Ion, Eu).  La Craiova, pe poarta Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman, strajuiește stema Asanilor ca dovada a existenței lor pe aceste plaiuri și rolului lor în înființarea orașului Craiova.

În acele timpuri au găsit adăpost în Valahia copii lui Asan, Alexandru și Ioan și chiar Alexis, atunci când erau prigoniți de bizantini. De altfel și Asanii erau urmași ai tracilor din munții Haemului, ai tribului Bessilor, sacerdoți purtători ai căciulii de vulpe, dovadă fiind însemnele vulpilor de pe hlamida lui Asan Alexandru, nepotul țarului Ioniță Caloian.

Următoarea literă este cu L în slavonă, care îl reprezintă pe voievodul Litovoi al Banatului de Severin, voievodul învins de mongolii lui Nogai și pe Seneslau al Munteniei.

Probabil că a mai existat în trecut și voievodul Bărbat și Litovoi dar literele s-au pierdut. Scrierea de pe plăci este cu litere chirilice și latine, frumos gravate, de dimensiuni mari, în jur de 10 cm.

În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat un articol referitor la aceste plăci de piatră. Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor:

Crucea este de tip bizantin, după modelul dăruit de împăratul Iustin al II-lea din sec. al VI-lea. către CruxVaticana și care a domnit între 565─578, trimisul papei Ioan al III-lea. Caracteristic este faptul că prezintă toate brațele lățite la periferie, cele 3 brațe superioare sunt egale, însă brațul vertical este mai lung.

Ceea ce ne frapează astăzi este faptul că găsim în Țara Loviștei (Boișoara, Titești, Perișani) mai multe asemenea cruci frumos gravate în piatră.

Ce mă surprinde pe mine, povestitorul, este faptul că nici până în ziua de astăzi aceste cruci nu au fost studiate de către oamenii de specialitate cu profunzime. În anul 1930 a scris despre o cruce asemănătoare pe o piatră de stâncă sub formă de piramidă  din Boișoara, pr. Dominic Ionescu și prof. dr. P.V. Brătulescu, calificându-le ca model de Crux Vaticana.

Acest model apare frecvent în Țara Loviștei.

         Cele două braţe ale „crucișului” sunt egale cu partea de sus a stâlpului iar piciorul de trei ori mai lung.

Braţele merg lărgindu-se de la locul încrucişării spre extremităţi. Tipul acestei cruci este foarte vechi şi spune pr. Dominic Ionescu: „Aceasta m-a făcut să cred că încă de mult de tot când pe plaiul acesta au venit primii creştini, au însemnat bolovanul acesta în forma de trunchi de piramidă pe toate feţele cu câte o cruce semănând cu crucea împăratului Iustin. În forma aceasta regulată nu am întâlnit…”.          Peste o astfel de cruce există înscrisul INTI – Iisus Nazarineanul Ţarul Iudeilor. După aceea în dreptul brațului de sus o cruce mică –arătând că începe scrisul – și: Văimea  o [ț] a [în numele Tatălui] iar dincolo de cruce ami (n). În dreptul braţelor Isma, Is apoi dincolo Hs. amin şi al Fiului [ Is. Hs. fiind în afară de formulă] amin. Imediat sub braţe  Istago Dha ami [n] – şi al Sfântului Duh amin – iar dedesupt. În anul 7221 Pirmea.

În rândul al cincilea – Eih. ips. rab. Bojia – eu Oprea diacul ot Titeşti.

O veche inscripție slavă

Prof.univ.dr. docent Damian Bogdan„Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din ,,Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere.Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […] . Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: ,,† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.

,,Placa funerară” a voievodului Tihomir ─ Tigomer ─ Thocomerius, Radu Negru Vodă, a fost descoperită întâmplător în anul 2002, așezată în drum ca o placă de „beton” peste un șanț de către pr. Teleabă Mihai.

Noroc că a fost așezată cu scrisul pe pământ. Inițial a fost așezată lângă celelalte pietre din complex, însă schimbându-se traseul drumului prin actuala comună, acest complex a rămas pustiu, în tufe fagi și pomi fructiferi.

O altă piesă componentă a complexului este o piatră bine ascunsă în pământ și înconjurată de tufe, însă pe frontispiciul ei a rămas înscrisul cu Iisus Hristos și Nica ce înconjoară minunat brațele unei cruci latine a cavalerilor templieri.

Aceste litere sunt atât latine cât și chirilice și care ne spun nouă azi că acest voievod era valah și că vorbea românește.

Iată ordinea însemnelor:

1. Stânga sus: I.C. = Iisus Cristos

2. Dreapta sus: XC în chirilică = Hristos

3. Stânga sus sub bară: NI și dreapta jos sub bară: KA

Adică NIKA, victoriosul.

Aceste însemne le mai găsim la fel pe inelele purtate de familia nobililor basarabi.

Cea mai importantă piesă din complex este piesa descrisă de către renumitrul prof.univ. slavist Damian Bogdan, în 1971, și publicată în revista Studii Vâlcene.

Cu această ocazie aduc dlui prof. George Voica, scriitor, omagiile mele și-i redau interpretarea:

Legat de această piatră funerară menționez faptul că, azi, în România avem pentru prima dată, menționată epigrafic, de pe timpul voievodului Basarab numele Munteniei, voievodat existent încă de la începutul sec. al-XIII-lea și pe care l-a condus voievodul Seneslau, menționat de către regele Bela al IV-lea, când a făcut un contract de înțelegere cu cavalerii Ioaniți în 1247, menționează că Seneslau din stânga Oltului stăpânește aceste voievodate ale românilor ceea ce ne face să credem că au fost ale românilor dintotdeauna.

De altfel, istoricul P. Panaitescu a notat că în 1213, când Andrei al II-lea  l-a însărcinat pe comitele de Sibiu Ioachim să-l ajute pe regele Bulgariei, Barilă, acesta a trecut pe Valea Oltului spre Vidin și nu a întâmpinat nicio piedică din partea așa-zișilor cumani existenți în Cumania din stânga Oltului, decât atunci când a ajuns lângă Dunăre, unde au avut o ciocnire și acea trupă de cumani a fost învinsă.

Presupunerea istoricului Panaitescu a fost că în Muntenia erau și alte formațiuni statale românești de-a lungul Oltului. Acest lucru este posibi deoarece drumul roman al lui Traian a fost utilizat până în secolulal IX-lea pe unele porțiuni, după cum a fost descris de istorici ca Tocilescu, Cristian Vlădescu în sec. XX (când au făcut studii arheologice la Romula, Slăveni, Sucidava (Celei) și pe alte porțiuni a fost practicabil până în secolul XIX.

Așa se explică poate și existența cnezatelor lui Farcaș, lângă Romula, unde azi este o comuna Fărcașele. De fapt regele Andrei al II-lea a participat activ la cruciada a V-a la Ierusalim, iar în componența trupelor lui erau și vlahi din Făgăraș, la fel cum au fost și la comitele Ioachim de Sibiu ceea ce denotă că românii din Ardeal erau bine organizați în formațiuni statale.

Citind scrierea epigrafică de pe bolovan, mai deslușim o cruce de Malta gravată cu laturile de 40 cm, a cavalerilor templieri care erau adăpostiți în zonă de către voievodul Basarab și care l-au ajutat în luptă cu cavalerii regelui Carol Robert de Anjou. Acest lucru se explică prin faptul că în 1307 ─ 1314, acest ordin al cavalerilor templieri a fost anulat de către Papa Clement al V-lea sub forța regelul Franței Filip al IV-lea, care a dorit să pună mâna pe averea cavalerilor.

Cavalerii care nu s-au supus au fost asasinați.

Ordinul a fost desființat prin Bula papală („vox in excelso”) la 3 aprilie 1312. Marele maestru Jacques de Molay a fost ars pe rug după ce a mărturisit prin tortură ceea ce voia regele Filip. Cavalerii templieri aflați în Transilvania, la Cârța, Tălmaci, Turda, au fugit în Țara Loviștei.

Ioan Remus Barna, scriitorul orădean, în cartea Reflecții templiere în Transilvania,  ne aduce dovezi despre existența cavalerilor templieri în zonă:

« Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv

O sa le dea din cer ajutorul său celor disperați.

Dar forța ungurească și a saxonilor își pierduse puterea,

Și nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa

Afară de Collomann, fratele bun în viață al Regelui.

Acesta, atâta vreme așteptat, a venit cât a putut mai repede.

Aducând cu el detașamentele Fraților Templieri

Care aveau peste tot în regat mănăstirile lor,

Ale căror urme le arată Seimberg, Ketz87, Thalmud88.

Se mai văd în țară și alte simboluri ale acelor Templieri,

locuri acum distruse din pricina vechimii.

Cum ar fi în Harnia88 89, Brașov și Mănășturul Clujului.

Primul abate al Luminilor90 acelora era

Hildebrand, după numele ce i se da lui la vremea aceea,

Al cărui nume se află și acum ascuns sub placa de marmură.

Pâlcurile lor de soldați, pregătiți iar împotriva dușmanilor,

Cutezau să mărșăluiască contra oastei tătare.

Dar sălbaticii dușmani, fără să se teamă de nimeni,

Se văd pretutindeni ducându-și prăzile capturate.

Când Collomann vede roiul lor risipit,

Adună tot ce poate într-un singur escadron

Și a împins dincolo de rău91 detașamentul bessilor

Către îngrămădirea de lemne făcută la munte,

Rămășițe care se pot vedea în apropiere de Kastenholz92:

Niște dâmburi care se ridică deasupra pământului.

Pe care vremea viitoare să le vadă ca semn al celor petrecute.

Collomann împinge degrabă spre acea capcană

Oastea bessilor, întorcând spatele în dezordine,

Îl ajutase energic credinciosul Abate al Candelelor,

Pe nume Hildebrand, și n-au fost înșelați în nădejdea lor,

I-au culcat la pământ pe tătari cu ajutorul lui Dumnezeu,

Luând înapoi de la dușmani prăzi foarte bogate.

Și alungându-i, pregăteau pentru țară zile liniștite,

îndestulați după această victorie, Templierii

Și-au ridicat construcții peste tot în regat,

Pe care, cât a durat dezastrul, ciuma tătărască le-a distrus.

I-a ajutat cu drag poporul de rând,

După ce a văzut că de curând au luptat în regat benevol,

Gata nu doar să-și verse sângele, ci să-și dea și viață.

Fost-au răsplătiți din belșug și de regele Bela, reinstalat,

După ce a fost adus înapoi pe tron de trupele germane.

Ca urmare a acestor fapte, stăpâneau mai multe cetăți,

Și cetatea asta pe care o vezi ruinată, la munte93.

Aproape de orașul Thalmus aveau propria lor fortăreață,

Pentru ca să preîntâmpine infiltrările dușmanilor între munți.

După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări

Și s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane

Și au încetat să-și mai facă datoria ostășească pentru regat,

Au fost alungați din lăcașurile lor și mănăstirile le-au fost peste tot distruse

Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea,

La rugămințile principilor, că într-o singură zi să le desființeze pe toate.94

Așa au rămas complet părăsite citadelele

Acelora până azi și absolut nici una n-a mai fost refăcută,

Că să ia exemplu tâlharii cei răi din regate,

Care nu știu să se bucure în cumpătare de norocul lor.

Sunt între scriitori unii care afirmă să s-a făcut din invidie,

Că Templierii au fost lichidați din cauze nemeritate,

Că ei au fost respectați chiar mai mult decât stăpânii,

Și doar numele gloriei lor a dat naștere pizmei

Principilor, căci casele regale adăpostesc această boală,

Că se urmăresc între ele cu dușmănii reciproce.

Că văzând un bărbat dăruit cu mai multă virtute,

Cu atât mai crunt să-l muște cu dinte de fiară

Și să nu înceteze până nu l-au răpus cu viclenie.

Tot așa, pe vajnicii bărbați luptători, templieri,

I-a prăpădit invidia principilor; în chipul acesta

Constatăm că au pierit mulți alții, de aceeași soartă.

Apoi, după ce Thalmus a fost devastat de tătari

Și locul acesta a fost deseori atacat de turci,

Urmașii au început să mărească așezarea lui Hermann,

Și să părăsească treptat locul de dincoace de Althinum [?].

în felul acesta sătucul lui Hermann95 de lângă Cibin

A început să devină oraș și la urmă cetate,

Thalmus a fost redus la un târg oarecare, cum se vede și astăzi,

Își arată acum risipite ruinele, pe care le descoperi peste tot,

Și Mohus și Vestha, că și Boycza96 dovedesc

Cât de înstărite au fost aceste sate și cât de roditor a fost

Pământul prin aceste părți; ruinele o arată deschis,

în vremea noastră, aceste locuri le stăpânesc sibienii,

Până la vadul Oltului, în jos, spre Câineni,

Unde curge acum râul oltenesc,

Puțin mai jos de Turnul Roșu, care a fost construit aici;

Acesta și astăzi distinșii bărbați sibieni

îl întrețin pe cheltuiala lor, ca o poartă întărită a regatului,

închisă cu bariere, ca nici un valah misian,

Grec sau turc să nu poată trece pe acest drum,

Decât dacă cere permis și arată ordinul de trecere;

Doar așa îi e permis să meargă mai departe spre oraș.

Nu ți-ar veni să crezi, cititorule, cu ce trudă și cheltuială,

Cu ce bătaie de cap se țin în frâu șiretlicurile oltenești.

Măcar că treaba e grea, cu ajutorul lui Cristos reușesc

Să o facă satisfăcător cinstiții funcționari,

Prin mijlorirea cărora se face negustoria regatului,

Folositoare nu numai lor, ci multora

Care beneficiază de faptele acestor cetățeni de ispravă

Și de avantaje.

Acum, Cristoase, mântuitorul și învățătorul tuturor,

Dăruiește Sibiului un magistrat atât de înțelept,

Care să poată apăra aceste locuri de la capătul lumii,

Ca vreun necaz să nu poată lovi Provincia.97

Amin

87 Ketz – manastirea din Carta

88 Thalmud- Talmaciu, județul Sibiu

89 Münsdorf, in județul Bistrița

90 Abate al Luminilor Hildebrand, Abatia Kerz sau Candelele Preafericitei Fecioare Maria a ținut de Ordinul Cistercian, devastată deseori de dușmani, de tătari in 1233, de turci in 1421, din nou in 1432 și in anul 1453, a fost refăcută de fiecare dată de sibieni. Totuși, această abație, din motive foarte serioase, a fost unificată pentru totdeauna in 1477 de regele Matei Corvin, la Priveghiul înălțării Domnului, cu toate proprietățile, drepturile, avantajele, câștigurile și totalitatea utilităților ei, oricum se numesc acelea, cu Biserica Superioară a [Preafericitei] Fecioare Maria, întemeiată la Sibiu. De aceea țineau gospodăriile/fermele Crucea, Meschendorf, Sf. Nicolai (Klosdorf), Abația, Muntele Sf. Mihail, Földvár, Colonia (Kolun) Hortenbach și, in fine, Kerz a valahilor. Cedau două părți din venituri Abației și Sfatului, iar a treia Comitelui națiunii saxone. V[ezi] Coresp.Pers. a lui Karol R. din anul 1322

91 Raul Cibin

92 Cașolț (in germană Kastenholz, in trad. „Lemn de Lăzi”, in dialectul săsesc Kastnhults, in maghiară Hermăny) este un sat in comuna Roșia din județul Sibiu, Transilvania, România. Se află pe Valea Hârtibaciului.

93 Cetatea Tâlmaciului. A fost dărâmată de regale Ladislau Postumul, care in anul 1453, la Sărbătoarea Purificării Măriei, la intervenția guvernatorului Ioan de Hunedoara, a dăruit sibienilor Turnul Roșu și Lothorvar, cu condiția, desigur, să distrugă și să dărâme fortul de la Tălmaciu iar așezarea de la Tălmaciu cu șapte sate le-a inclus in așezările saxonilor.

94 In Sfatul dela Vienne, in ziua 22, luna mai, anul 1312.

95 Regele Andreas al II-lea plin de bunăvoință față de strămoșii noștri a desființat cornplet toate comitatele neamului saxon, cu excepția celui de la Sibiu și a dispus ferm că nimeni sa nu-i judece pe saxoni decât regele personal sau Cornițele sibian. Cine ar fi crezut, Sibiul nefiind la vremea aceea decât un sătuc.

96 Aceste trei sate, in care locuiesc valahi, fineau cândva de Spitalul Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Spirit de la Roma, construit in anul in anul 1294 cu consimțământul unanim al judecătorilor, juraților și întregii comunități sibiene.97 Sursă Biblioteca Muzeului Brukenthal: document 164.869, traducerea: dr. Stroilă Gabriel »

Urmărind conținutul poemului epic De Oppido Thalmus Carmen Historicum de Johann Lebellis, lucrarea scrisă în anul 1542 și publicată de Tipografia Bart din Sibiu în 1779, reiese că, cavalerii templieri au existat în zona Tălmaciului și s-au luptat cu mongolii în 1241. În lucrare se arată că au existat cavaleri templieri la Cârța, Brașov și Cluj, iar după apariția ordinului Papei Clement al V-lea și al regelui Franței Filip al IV-lea de desființare a Ordinului Cavalerilor Templieri, ei au dispărut din zonă și o parte din ei s-au refugiat, spunem noi, și în Țara Loviștei, luând în considerare multiplele cruci latine și Crucea de Malta din Titești. Aceste informații despre cavalerii templieri au fost redate de dl Remus Barna în cartea sus-menționată.

Foto: Poemul epic DE OPPIDO THALMUS CARMEN HISTORICUM de
JOHANN LEBELLIS – lucrare scrisă în 1542 și publicată de tipografia BART
din Sibiu în 1779, Muzeul Brukental Sibiu
Sursa: Ioan Remus Barna, Reflecții templiere în Transilvania

Cavalerii templieri, după prigoana efectuată de Carol Robert de Anjou, și-au găsit adăpost oferit de Basarab I. Pentru acest lucru și ei l-au ajutat pe Basarab I prin tehnica de luptă.

La Severin, voievodul Basarab a trimis un sol de pace cu o scrisoare a lui  Basarab către Carol Robert de Anjou.

Acest lucru reiese din Diplomele lui Carol Robert de Anjou după cum urmează:

1. După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) și fortăreața lui, le-a încredințat toate numitului Dionisie împreuna cu demnitatea de Ban. Făcându-se aceasta, Bazarad a trinns la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege și stăpân al meu, v’ați ostenit cu strângerea oștirii, eu voiu răsplăti osteneala voastră cu 7000 mărci de argint, și vă voiu lăsa în pace ș[i]Zeverinul, cu toate ce se țin de el, pe care acum, cu puterea le țineți în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre, îl voiu plăti cu credință în tot anul. Și nu mai puțin voiu trimite Ia curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca săservească pe banii mei și pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceți îndărăt cu pace și să înconjurați primejdia persoanelor voastre pentruca dacă veniți și mai mult înlăuntrul țării, nu veți putea nicidecum să înconjurați primejdia”.

Regele, auzind acestea […]mintea trufașe, a izbucnit față de soli cu următoarele vorbe, zicându-Ie: „Să spuneți așa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele […][E]u din ascunzișurile sale, de barbă îl voiu scoate”. Atunci un baron credincios, cu numele Danciu, comite [de] […]bolyom și de Liptou așa a grăit regelui: „Stăpâne, acest Bazarad [se a]dresează către voi cu mare smerenie și spre cinstea voastră; [pentr]u aceasta răspundeți-i în scrisoarea voastră cu favoarea bu[nătății re]gale și arătați-i deplină iubire și milostivire”. Regele atunci a repetat vorba de sumeție și de ameni[ntare pome]menită mai sus și părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit […]

2.  „În anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în țara noastră Transalpină [Țara Românească] spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în liniște, la ieșirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredințe de mai înainte urzite, la adăpostul viclean al unei păci fățarnice, a năvălit plin de dușmănie asupra unei părți din oastea noastră, într-un loc crângos și păduros, încins cu dese întărituri și, în iureșul acestei navale inamice, magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba Regală, vicecancelarul curții noastre, de bună pomenire, și-a pierdut viața ca și pecetea noastră, iar noi am pus să ni se facă o pecete nouă.”

Din conținut tragem următoarea concluzia că Basarab l-a avertizat că nu se știe cum va scăpa din împrejurare (din luptă), ceea ce ne face să credem că în timpul tratativelor, Basarab împreună cu cavalerii templieri pregăteau capcane în care a căzut armata lui Carol Robert de Anjou pe Valea Băiașului.

3. Carol Robert de Anjou, în altă diplomă, a menționat că Basarab Schismaticul, împreună cu fii lui, i-au întins o capcană.

4. Într-o altă diplomă se menționează că pe drumul dintre Severin și Curtea de Argeș n-am întâmpinat decât mici hărțuieli și acest lucru este explicat prin faptul că Basarab și-a trimis oamenii de luptă din timp pentru pregătirea terenului de luptă.

Iar în altă diplomă, el și fiul lui, Ludovic de Anjou menționează că, după ce au trecut din Țara Transalpină, li s-a întins o capcană, ceea ce ne face să concluzionăm că Țara Loviștei pe care Carol Robert de Anjou o considera că aparținea Ungariei și la această luptă au participat și „cete de necredincioși din Ungaria”, adică acești cavaleri templieri.

Față de cele consemnate mai sus, înscrisul de pe piatră menționează un fapt și anume că pe rândul 2 este scrisă următoarea frază sub forma epigrafică.

Cruce ─ Maica Precista, Născătoare de Dumnezeu sub formă simbolică de „Uter cu embrion în el”.

Sfânta Maica Domnului trecută în fața Sfintei Treimi, Tatăl și Mângâietorul Hristos după care urmează Eu, Basarab cu stea în frunte, voievodul Munteniei.

Deasupra lui M sunt 2 cercuri ─ ochiul văzător al lui Dumnezeu.

Acest simbol al Maicii Domnului este în fața Sfintei Treimi deoarece cavalerii templieri aveau ca patron pe Maica Domnului.

Ultimul rând care are unele litere șterse de vreme dar au fost mai bine văzute de către prof. univ. Damian Bogdan, are următorul conținut: „Slavă lui Tugomer Basarab, slavă în veci”, iar în fața rândului este simbolul unui coif aplecat, ceea ce denotă că aici și-au sfârșit viața Tigomer-Tihomir Basarab, adică primul copil al lui Basarab care trebuia să-l urmeze la tron.

Acest monument funerar este dedicat luptei de la Posada și acestui fiu, co-regent, lucru ce reiese și din vestimentația cavalerului de la Curtea de Argeș (coroană de pe perle, cruce patriarhală și bijuteriile de la mână).

La întrebarea dacă Tihomir sau Tugomer să fie scris pe piatră și să fie copilul lui Basarab, răspunsul este după obiceiul românilor de a numi primul băiat după numele bunicului. El era prințul moștenitor, poate că și guvernase alături de tatăl lui Basarab și de aceea a fost pe piatră înscris cu litera T. La naștere putea să aibă și un alt nume ca Alexandru sau Albu (românesc) după cum avem consemnat pe inelul cavalerului din mormântul 10, ALVA/ALMA, adică Alexandru voievod.

Toate cele consemnate mai sus, după opinia noastră, prof. George Voica și dr. C-tin Ionițescu, sunt adevărate și nu au altă explicație, dovada fiind mărturia istoricului polonez M. Strykowski care a văzut cu ochii lui cei 3 stâlpi de piatră așezată lângă o biserică pe drumul numit atunci „Calea Loviștei”.

,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej, Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei,  Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”.

,,Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți”.

 FRAGMENTU 5.

. . . Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry ….Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow).

Nu erau pietre simple și numite „stâlpi de piatră”, după cum a consemnat și la Constantinopol că a văzut coloane de marmură cu înscrisuri grecești și latine… Visul lui Stryjkowski de a vedea locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab era așa de mare deoarece socrul lui Carol Robert de Anjou era regele polonez Lokierca iar această luptă a rămas renumită până în zilele noastre deoarece  armata lui Carol Robert de Anjou era foarte puternică (cu peste 10.000 de cavaleri, echivalentul de azi a 10.000 de tancuri) față de armata lui Basarab. Și Basarab a avut cavaleri cu care participase în luna iulie la Veljbud, la sud de Dunăre spre a ajuta pe țarul Bulgariei, Mihail Șișman și au fost învinși de de Ștefan Uroș al Serbiei și Ștefan  Dușan. Aici Basarab a avut 3000 de cavaleri, însă bulgarii luând bătaie, armata lui Basarab s-a întors acasă învinsă. Poate și pentru acest motiv Carol Robert de Anjou a forțat nota să pătrundă în Țara Românească pentru a o cuceri. Explicațiile interpretării scrisului de pe piatră au fost ușor date și datorită descoperirii în 1920 de către prof. Nicolae Iorga și Virgil Drăghiceanu sub podeaua Bisericii Domnești din Curtea de Argeș a mormântului nr. 10.

Emblema regelui maghiar Bela al IV-lea

În acest mormânt își duce somnul de veci cavalerul nostru Tihomir-Tugomer sau după numele românesc de Albu / Alexandru, fiul voievodului Basarab, prinț moștenitor pus în sarcofagul pregătit pentru Basarab în Biserica Domnească de atunci. Ei fiind catolici, și sarcofagul a fost pregătit din timp având gravate pe el simboluri templiere: Steaua lui David, Arborele Vieții, Crucea de Malta și floarea de lis; Basarab însuși fiind cavaler, după cum este pictat în Biserica Domnească.

Surprinzător pentru mulți este paftaua cavalerului din mormântul 10, care are peste 300 g. Pe ea este gravat un castel gotic cu 2 balcoane în care un cavaler și o prințesă își spuneau vorbe de iubire sub supravegherea unei femei cu trup de lebădă și cap încoronat de regină. În epocă mai găsim pictat un asemenea cap de regină, cu 5 copii, 3 băieți și 2 fete, pe Elisabeta Piast, soția regelui Carol Robert de Anjou și mă face să cred că această pafta fusese ca un dar de logodnă din partea familiei regale a lui Carol Robert de Anjou către băiatul lui Basarab.

SIMBOLUL LEBEDEI: Prin frumusețea și grația ei, această pasăre parcă a fost predestinată a deveni un personaj central al mito-poeziei multor popoare ale lumii. Simbolizează puritatea, nevinovăția, singurătatea mândră, curajul, poezia, elevația spirituală, întruchipează fie lumina zilei – și se asociază principiului masculin (Zeus se preface în lebădă pentru a se apropia de Leda-gâscă), fie lumina nopții, fiind simbol feminin, lunar, legat de moarte și înviere. Uneori cele două aspecte formează un tot unitar, lebăda căpătând însușirile unei păsări hermafrodite sau androgine. Cele mai multe basme și legende o consideră drept metamorfoză a unei fete. În această calitate, ea poate deveni simbolul iubitei, al logodnicei sau miresei, așa cum apare și într-o colindă românească, constând dintr-un dialog al candidatului la însurătoare cu aleasa inimii sale, coborâtă la el în chip de lebe-joară: „O, tu mândră lebejoară, / în baie te-oi îmbăia… / în baie de lapte dulce, / D-aicea nu te-ai duce /… — Tinere fecior de Domn / Ci sunt zâna cerului / De la poarta Raiului […]”(G. Dem. Teodorescu, 89)

Alte simboluri legate de Mormântul 10 și cavalerul ce-și doarme acolo somnul de veciTipurile Monetare (Buletinul Comisunii monumentelor istorice, 1920, Dimitrie Onciul)

<< Ele reprezintă pe față un scut despicat, în primul cartier fasciat și în al doilea plin; iar pe revers un coif în profil având în vârf o acvilă cu aripile strânse și cu capul întors spre stânga (fig. 123—125).

Scutul de pe față, care se găsește încă pe monetele lui Vladislav I, nu este altceva — după cum am demonstrat în altă parte — decât scutul din stema familiei Basarabilor. Părerea aceasta a fost confirmată de o parte de monetele lui Radu I cu tipul cavalerului, unde Domnul, îmbrăcat în armură cavalerească, ține în mâna stângă un scut absolut identic (mai jos fig. 131); parte de descoperirile făcute în necropola domnească din Curtea-de-Argeș, unde nasturii de aur ai Voevodului-ctitor erau împodobiți cu aceeaș emblemă.

Dar nu pe toate monetele lui Radu scutul de pe față este alcătuit în chipul arătat, dimpotrivă pe multe din ele cartierul al doilea este ocupat de o siglă, ca θ, [, Y sau de o floare de crin (fig. 126—129). Aceste sigle au fost interpretate de unii cercetători drept mobile eraldice, cari ar fi fost introduse în scut spre a-1 «sfărâmă» și a indică prin aceasta că s’a format o stemă nouă, a unei familii înrudite. In special floarea de crin și sigla Θ au fost explicate în acest înțeles de către generalul P. V. Năsturel, un bun cunoscător al eraldicei cea din urmă că ar fi o «cataramă antică» (fermail antique), după cum se întâlnește în stemele străine.

O cercetare mai amănunțită a monetelor muntene de tip comun, dela toți Domnii cari au bătut astfel de monete, dovedește, însă, că acest mod de a vedea nu este deloc în conformitate cu realitatea. Căci în primul rând siglele de pe monetele lui Radu I le găsim și la predecesorul său Vladislav I și la urmașii săi Dan, Mircea, etc. […]

Cât privește diferitele semne ce însoțesc scutul, cum sunt florile de crin de pe margine (fig. 123-125), sau globulele deasupra lui (fig. 126), nu sunt decât ornamente fără de nici o importanță eraldică.

La rândul ei reprezentarea de pe reversul monetelor de tip comun ale lui Radu I: un coif în profil, împodobit cu o acvilă, deși o putem considera drept un fiagment din stema Basarabilor, n’are în forma aceasta nici o semnificare eraldică, ci este un simplu tip monetar. Dealtfel fragmente de blazoane se întâlnesc și pe monetele străine și sunt comune în numismatica medievală. La noi le găsim atât pe monetele lui Vladislav, cât și pe ale tuturor celorlalți Domni munteni.

Este interesant de constatat la monetele de tip comun ale lui Radu I și o altă asemănare cu ale lui Vladislav I: legendele lor sunt uneori latinești, alte ori slave. Cele latinești sunt redactate astfel:

Av. + MONEA RADO WOIDI Rs + TRANSA (Moneta Radoli woivodi Transalpini = Moneta lui Radu voevodul Transalpin) sau + IONS RADOLVS VAIV (Ioannes Radolusvaivoda = Ion Radul Voevod), atât pe avers cât și pe revers.

Cele slave: + (Ion Radul Voevod)

sau + (Ion Radul mare Voevod).

Obiceiul acesta de a se emite în aceiaș domnie și monete cu legende latine și monete cu legende slave este comun în Țara-Românească, dar nu-l întâlnim deloc în Moldova. De asemenea îl găsim în Serbia, nu însă și în Bulgaria.

Monetele cu cruce

[…] Reversul acestor monete este identic ca al celor de tip comun: un coif în profil împodobit în vârf cu o acvilă. Ceeace deosebește monetele de acest tip ale lui Radu, de cele ale lui Vladislav, sunt legendele, cari pe monetele acestui din urmă sunt latinești, pe câtă vreme pe ale lui Radu sunt slave:

av. +

rs  +

sau av +

rs +

Este interesant de observat, că nu numai legendele acestea, dar și legende slave de pe monetele celorlalți Domni munteni, nu conțin decât numele și titulatura Domnului, fără indicarea țării peste care domnia; pe câtă vreme legendele latinești conțin și numele țării (ex. MONEA RADO WOIDI TRANSALPINI). Cu toate acestea există mai multe serii de monete dela Radu I cu legende latinești, cari nu cuprind nici ele numele țării. In această categorie intră toate monetele de tip comun, ale căror legende încep cu + IONS (=Ioannes?) și cari par a fi formate după titulatura slavă a Domnilor noștri, ce începe cu lw.

Monetele cu tipul cavalerului Cu totul specifice domniei lui Radu I Basarab sunt o categorie de monete, cari înfățișează pe revers figura unui cavaler, îmbrăcat în armură (cu coif pe cap, și ținând în mâna dreaptă o lancie, iar în stânga un scut), iar pe avers o stemă împodobită cu coif și acvilă (fig. 131 și 132).

Scutul din această stemă este identic cu acel pe care-l ține în mână cavalerul: scut despicat, în primul cartier fasciat și în al doilea plin. După cum am spus mai sus, nu poate încăpea nici o îndoială, că acest scut reprezintă însuș blazonul familiei Вasarabilor, și tocmai pentru a se arătă familia din care face parte, a fost el pus în mâna cavalerului. Căci semnificația blazoanelor purtate de cavaleri nu eră alta, decât să distingă între ele familiile cărora aparțineau cavalerii.  Modul cum este alcătuită stema de pe fața acestor monete, adică scutul așezat înclinat spre stânga și timbrat de un coif împodobit cu o acvilă, este conform cu regulele științei eraldice și dovedește că Radu I a ținut să-și formeze o stemă cum aveau principii occidentali. Este foarte probabil că modul acesta de a-și împodobi stema există încă din vremea predecesorului său Vladislav I, căci pe monetele acestuia găsim reprezintat de o parte scutul, de altă parte coiful cu acvila. >>

Față de cele relatate mai sus (Buletinul comisiunii monumentelor istorice), consider că, pe monedele lui Vlaicu și Radu apare pe avers un cavaler cu o lance în mâna dreaptă și scutul cu emblema Basarabilor în stângă, alături de numele voievodului Transalpina.  Pe cap consider că are o căciulă, amintind de căciula dacilor, deoarece pe revers este prezentat scutul cu coiful și acvila cu cruce în cioc (specifică creștinismului, spre deosebire de Filip Arabul). Aceeași căciulă o găsim și la cavalerul de pe paftaua din mormântul 10.

Tot pe monedele acestor voievozi găsim gravată floarea de crin și scutul francez, pe care le consider un simbol de înrudire cu banul Micud și banul Reynold, din ramura capețiană.

 Pe unele monede apare si simbolul Θ (theta, theos) preluat de la bizantini. Vulturul întâlnit pe monede este preluat de la moneda dacică a lui Filip Arabul, unde ținea în cioc o coroană.  Pasărea de pe creasta coifului este luată de la romani. Simbolul coifului apare și pe placa funerară de la Titești. Stema, scutul triunghiular, cu câmpul din dreapta liber, cel din stânga împărțit în 4 bare transversale (stema Basarabilor, ce are ca origine stema de la curtea regilor angevini). Această stemă nu se întâlnește în Ungaria înainte de sec XIV, sub dinastia arpadiană.

Pe alte monede, în fața acvilei și scutului este gravat un șarpe pe care-l consider ca un simbol al balaurului cu cap de lup din steagul dacilor.

Inelul lui Udobă se termină prin 2 capete de monstru și o placă în care este prinsă o piatră antică ce reprezintă pe Hygeea și Asclepios separați de șarpele încolăcit pe baston, datând din sec III d. Hr. Acest inel ne prezintă pregătirea  culturală a posesorului venit din Ardeal legată de zeitățile antice. Tot în mormântul lui Udobă s-au găsit și niște perle de forma florii de lis, ceea ce arată, pentru prima dată, relația cu Negru Vodă, ruda lui de sânge, cu care a venit în 1290 în Țara Românească.

Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 1917-1923, pag. 67

Eu consider că monedele lui Radu și Vlaicu au pe verso un cavaler cu o lance în mână și căciula dacică pe cap și pe revers e coiful cu stema Basarabilor și vulturul.

Acest tip de căciulă îl găsim și pe paftaua cavalerului din mormântul 10 iar pe viitor este o caracteristică descriptivă  a voievozilor români:

Tot pe monedele lui Vlaicu și Radu găsim în fața vulturului și scutului un șarpe, ce simbolic ar reprezenta stindardul dacic.

Draco bearer Duruy LB, 1 ianuarie 1886

Nasturii cavalerului din Mormântul 10 au stema Basarabilor sub formă de scut francez fasciat în partea dreaptă sub formă de 8 benzi verzi pe fond auriu, iar în partea stângă e compact auriu. Stema este preluată și de la Litovoi (după steagul de la Wijnbergen), iar acesta a preluat-o de la Asani, care avea în plus, 2 labe de leu.

Această stemă îmbină legătura cu dinastia țaratului valaho-bulgar din răsărit și cu scutul francez din cultura Occidentului. Urmărind în timp simbolurile heraldice din trecut, observăm că este o continuitate în sensul că, basarabii noștri au preluat de la înaintașii lor, de pe moneda dacică a împăratului Filip Arabu, cognomenul de arab, ce înseamnă Negru, precum și vulturul care pe monedă are o coroană în cioc, iar la basarabi are o cruce, în altă etapă.

La Ion Monea din Veneția ca și la Iancu de Hunedoara, se regăsește acest corb. Simbolul păsării îl găsim și pe monedele lui Vlaicu Vodă având crucea în cioc și în plus el este așezat și peste un coif. Acest simbol al păsării așezate pe coif îl întâlnim și la Cohorta a V-a Alaudae a Ciocârliilor, la romani.

Pe monedele lui Vlaicu Vodă și Radu mai găsim și înscrisuri latine și chirilice, ceea ce ne face să credem că, la curtea voievozilor, exista și o școală în care erau pregătiți tinerii de către cneji sau voievozi. Acest lucru nu ne miră deoarece, în acea perioadă plină de efervescența cruciadelor, găsim și valahi înrolați de către Andrei al II-lea, cu cea de-a cincea, unde valahii participau de sine stătători. Se știe că tatăl lui Andrei al II-lea, Bella al III-lea, a fost crescut la curtea împăratului bizantin Manuel Comnenul, unde tinerii erau bine pregătiți pe lângă Patriarhia din Contantinopol și curtea împăratului. Bela al III-lea l-a pus pe notarul anonim să scrie Cronica ungurilor.

Crucea de pe brațul stâng al cavalerului din Mormântul 10 este o cruce patriarhală ortodoxă, nu seamănă cu crucea de pe stema maghiarilor și ne arată nouă, că acest cavaler a avut și o funcție sacerdotală.  În acele timpuri, așa se proceda când se urmărea să-și unească regatele.

Teracota cavalerului găsită la Curtea Domnească a lui Basarab.

Aceste cruci ale cavalerilor de Malta ne arată că și românii noștri erau în ton cu cavalerii occidentali, dovada fiind și cavalerii români care au participat la Cruciadele conduse de Andrei al-II-lea al Ungariei, după cum a scris istoricul P. P. Panaitescu. Acest lucru ne indică azi că valahii din Țara Făgarașului erau bine organizați și aveau „armata lor”.

Referitor la Reynold, el făcea parte din aristocrația franceză și era strămoșul nobilului maghiar  Rozgony care s-a bătut cu Carol Robert de Anjou. Lui Renauld de Chatillon (1125-1187, cf. Wikipedia), prinț al Antiohiei între 1153-1160 și în 1175, Baldowin al IV-lea al Ierusalimului i-a dat domnia și peste Hebron. A fost căsătorit cu Constanța Antiohiei și a avut mai mulți copii printre care și fiica Agnes de Chantillon. Aceasta  s-a căsătorit cu viitorul Bela al III-lea al Ungariei, crescut la curtea împăraților de la Constantinopol, tatăl lui Andrei al II-lea, bunic al lui Bela al IV-lea. Renauld era deci din familia Catillon-sur-Loing.

Floarea de lis gravată pe sarcofag ne duce cu gândul la înrudirea cu banul Mikud care la rândul lui era înrudit cu banul Reynold, un urmaș al regelui Reynold din Antiohia și a cărei fată, Agnes, a fost căsătorită cu Bela al III-lea. Din această cauză foloseau ca simbol „Floarea de crin” a Capeținilor din Franța iar acest lucru ne duce cu gândul că banul de Severin, Micud, era înrudit cu banul Reynold, din Ungaria și care l-au ajutat pe regele Ștefan al Ungariei în războiul civil cu tatăl său Bela al IV-lea. După moartea regelui Ștefan ei au rămas în slujba regelui Ladislau Cumanul perioadă în care s-a înrudit cu Tihomir după cum reiese din actul lui Vlaicu Vodă privindu-l pe Ladislau de Dobocai, ruda lui de sânge.

Banii Reynold și Micud erau favoriții regelui Ladislau Cumanul.

Privind în urmă la faptele istorice ale înaintașilor noștri și ale lui Basarab I, știm că el, în 1324, a fost recunoscut ca voievodul Țării Românești de către Carol Robert de Anjou, iar în 1327, Papa de la Roma, Ioan al XXII-lea l-a felicitat pentru succesele avute contra tătarilor și numit voievodul nostru iubit Basarab Catolicul.

Poate că la întâlnirea pe care a avut-o Basarab în 1324 cu Carol Robert de Anjou, a participat și fiul lui, prințul Tihomir-Tugomer zis Albu, co-regent, după cum era moda, și atunci să-l fi cunoscut și regele Carol Robert de Anjou și în finalul expunerii eu cred că acest prinț a fost celebrul sol de pace de la Severin.

Din mormântul nr. 10, prințul nostru ne transmite un ,,mesaj” prin coroana de perle de pe cap și anume că el este regele care și-a dat viața pentru țară, iar crucea patriarhală de pe mână ne comunică că nu-și va uita niciodată credința în Maica Domnului și pe care nepotul lui Vlaicu Vodă a pictat-o ca nicăieri altundeva gravidă, viața urmându-și calea și totodată botezarea în religia ortodoxă, având funcția de conducător religios în regat. Ca simbolistcă, este importantă și crucea patriarhală din perle de pe brațul cavalerului, din mormântul 10, deoarece reprezenta un simbol al puterii sacerdotale a țarilor sau regilor din acele timpuri. Nu seamănă cu crucea lui Ștefan al maghiarilor, dar este asemănatoare cu crucea de pe mormântul lui Radu de la Afumați și voievodului Alexandru Nicolae de pe mormântul din Câmpulung Muscel.

Mormântul lui Radu de la Afumați

Dione Crisostomul, contemporanul lui Traian și Decebal a lăsat scris despre casta nobiliară a sarabilor, purtătorii de căciulă de vulpe, regi, preoți sau conducători militari, după cum a fost și Decebal și care au denumirea de SARABI, a devenit în gura lumii ca ARAPI ─ adică negri. Așa se face că însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, în anul 170 a scris că fluviul Jiu ar fi al arapilor, ce izvorăște din țara arapilor din Hațeg, adică din țara dacilor. Această marcă de nume s-a transmis și la împărații romani daco-traci ca Filip Arabul I și Filip Arabul II Liciniu, Galeriu a cărei mamă era preoteasă din nordul Dunării, ,,Maximus Galerius in Dacia haut large asardica naus”.

(B. P. Hasdeu, Etymologica Magnum Romaniae)

,,În 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei, se urcă un alt dac, dar nu Sarab ordinar ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian, gentis Daciae, Decibaliu Psius ut fortur afinius  (Treb. Pollio, XXX  Tir. IX a scris B.P. Hasdeu).

„Licinius imperator est factus Dacia ariundus” (Eutrop)

Sarabii lui Dione Crisostom, ca și basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei căci aici, în jurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și a castei celei nobiliare.

În Biblioteca imperială din Viena se află într-o traducere germană anterioară secolului XVIII o colecțiune de blazonuri făcută de unul numit Ruběić, care își dă titlul de eraldist (Wappenherold) al împăratului serbesc Ștefan Dușan (Ianko Schaffarik, t.9, 1857, p. 348). Dacă această indicațiune cronologică ar fi adevărată, atunci noi am avea a face cu un monument eraldic tocmai de pe la 1340. În acea colecțiune, marca Țărei Românești este din punct în punct ca la Hulsius.

Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva, dar cestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preț un izvor foarte autorizat, când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei țări. Prima confirmațiune oficială ne oferă numismatica maghiară. La 1368 Vladislav Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Țărei Românești (Fejer, IX, 4, p. 148, 210). Din aceeași epocă există monede de la regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe parte cap negru:

Vom mai adăoga în teacăt că până astăzi numele cel legendar al Basarabilor la învecinații ruteni este Bisova Arapia, literalmente „Arabia dracului” (Zelechowski, Ruthen. Wtb. I, 31).

Ceea ce s-a întâmplat rutenilor, ceea ce s-a întâmplat serbilor și bulgarilor, nu putea să nu se întâmple și mai denainte tuturor neamurilor învecinate cu Basarabii, adecă toate trebuiau de asemenea să-i arabizeze mai mult sau mai puțin; și întrucât începutul Sarabilor se înfundă în epoca dacică, de pe atunci deja ar putea să ne fi rămas în istorie vreo urmă de acest fenomen.

Cronicarul persan Fazel-Ulah-Rașid arată în cronica referitoare la invazia mongolilor în Transilvania că Buceg și Cadan, conducători ai hoardelor tătărești, după ce au pătruns în Țara Făgăraşului şi Țara Oltului şi i-au învins pe luptătorii din aceste ținuturi, precum și pe Bezerenban, au trecut munții în Țara Carauglahilor și i-au bătut şi pe valahii de acolo. Trebuie observat că ţara românilor, adică a valahilor, poartă numele de NEGRU, adică a vlahilor negri în anul 1241. Întrebare… de unde avea poporul valah acest nume!? Răspunsul este simplu, perpetuat în timp… Dela Sarabii lui Decebal numiți de Ptolemeu ARABI, NUME PERPETUAT ÎN TIMP, nume întâlnit și la ISIDOR IEȘEAN când descrie pe banul Dionisie din Transilvania cu armata lui să ocupe teritorii din Bosnia în 1241, la Bihaci, trimis de regele BELA AL PATRULEA.

B.P. HAŞDEU povestește în lucrarea Etimologicum Magne Romaniae că numele legendar al Basarabilor la învecinații ruteni este BISOVA ARAPIA, literalmente “Arabia dracului” (Zelechowschi Ruten. Wtb.1,31).

 Comentarii: Faţă de expresia folosită de polonezi în sec. 14, BISOVA ARABIA, adică ARABIA DRACULUI, constitue un argument în favoarea faptului că valahii se numeau “NEGRII” iar expresia DRACULUI, provine de la steagul de luptă al dacilor ce era constituit din capul de lup şi trupul de balaur (adică de drac). În timp, de acest simbol s-au folosit şi curtenii de la Curtea împăratului SIGISMUND DE LUXEMBURG, atunci când Voievodul MIRCEA CEL BĂTRÂN, l-a trimis la pe băiatul lui, Vlad (tatăl lui Vlad Țepeș), la curtea lui Sigismund pentru o vreme. Aici a luat numele de ”Vlad Dracul“. El a desprins şi sistemul de luptă al cavalerilor occidentali precum şi limba latină, pe lângă limba română pe care o folosește în acte oficiale. Consecințele în timp după acest nume s-au văzut în despărțirea în două ramuri a familiei familiei Basarabilor, adică a DĂNEȘTILOR ȘI A DRĂCULEȘTILOR, pe scena Ţării Româneşti, Moldovei și Transilvaniei.

Sarabii lui Dione Crisostom, ca și Basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei, căci aici, în giurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și al castei celei nobiliare. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunea pe care, sub raportul idrografic, o reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie. Ei bine, în geografia lui Ptolomeu, Jiul n-are alt nume decât: ϰατ Αραβω ν ποταμος, literal „de Arabibus fluvius”, adecă: „râul care se pogoară din Țara Arabilor”, pe când Dunărea este Δανουβιος ποταμος, Oltul ─ Αλουτας ποταμος, Temeșul ─ Τιβισϰος etc.”.          „Filip înaintează cu o armată în Dacia, se luptă cu o invaziune germanică, mai ales cu carpii, învinge și liniștește provincia. Aceasta ne-o spune Zosima (I, 20), dar și mai cu autoritate monetele cu legenda „Victoria Carpica” și cu titlurile „Carpicus Maximus” și „Germanicus Maximus”, urmate la 248 de un triumf. Nu e încă tot. La 247 Filip înființează în Dacia o monetărie proprie, ceea ce este o mare grație imperială și dovedește totodată o stare comercială înflorită a provinciei.

Pe aceste „monete dacice” figurează Dacia ca o femeie între o aquila și un leu, cu numerele Legiunilor V și XIII, ținând într-o mână sabia dacică cea încovoiată întocmai ca pe bas-reliefurile Columnei Traiane, iar în cealaltă un steag. Sabia cea dacică nu se vede decât numai pe aceste monete ale lui Filip. Pe unele exemplare Dacia poartă tiara sau honetul cel frigian, simbol de libertate”.

„Dintre împărații pe cari i-au luat Roma din Dacia, cel mai celebru a fost Liciniu, cumnatul lui Constantin cel Mare și înverșunatul dușman al creștinilor. Fântânele sunt unanime asupra originii sale: „Licinius imparator est factus, Dacia oriundus” (Eutrop); „απο Δαϰιας Βρμωμενος (Socrates Scholasticus). Și se mai adaoge că era un barbar, un om crescut și născut departe de orașe : „agraribus plane acrusticantibus, quia ab eo genere ortus altusque erat, satis utilis” (Aur. Victor). Despre Liciniu dară este necontroversabil că a fost „natione Dacus”, ca să vorbim în stilul inscripțiunilor. Ei bine, acest dac Liciniu zicea că se trage din neaul lui Filip Arabul; iar prin urmare una din două: sau Liciniu a fost arab din Asia, ceea ce-i peste putință, sau Filip a fost Saraba din Dacia, după cum am văzut că-l arată și faptele sale.

Julius Capitolinus trăia sub Constantin cel Mare, căruia i-a și închinat scrierile sale. În Viața lui Gordian III (c. XXXIV) la sfârșit, tocmai în pesagiul unde se adresează cătră Constantin cel Mare, Capitolinus vorbește despre o inscripțiune în care se menționa că Gordian fusese învins de Filip, adecă de împărații Filip Arabul și fiul său Filip II; apoi adoage că se zice cum că Liciniu, când ajunse împărat, a distrus acea inscripțiune, fiindcă el, Liciniu, „pretindea a se trage din neamul celor doi Filipi”: „Quem titulum evertisse Licinius dicitur eo tempore quo est nactus imperium, quum se vellet videri a Philippis originem trahere”. Acest text este nec plus ultra categoric. Toată lumea știa ca era dac, ba încă barbar din Dacia, dar toți trebuiau să știe nu mai puțin că eș își urcă originea neamului la Filip Arabul, pe care însuși Julius Capitolinus îl numește „Philippus Arabs”; și trebuia s-o știe mai ales Constantin cel Mare, când îi dăduse pe soru-sa în căsătorie. Înrudirea însă între Liciniu și între Filip nu putea să fi fost în fapt decât identitatea de castă: amândoi Sarabi. Elementul cel mai rezistinte contra dominațiunii romane în Dacia, Sarabii, floarea dacilor de altădată, par a s efi ținut totdauna retrași, departe de cultura cea curat latină a orașelor: de aici tatăl lui Filip ne este descris ca un hoț de codru, iar Liciniu ca un țărănoi. Neam barbar pentru erbanitatea romană, Sarabii se distingeau totuși prin trăsătura caracteristică de a fi toți foarte mândri: „superbus”, zice Capitolinus despre Filip.

„Dominațiunea romană în urma cuceririi Daciei nu exterminase acolo nici poporul de jos, pe cei „păroși”, „capillatos”, nici casta cea aristocratică a „căciulaților”, „Sarabas”, ba nici chiar în sânul acestei caste dinastia cea regească a lui Decebal. Filip, un Saraba ordinar, adecă nedinastic, apucă sceptrul imperial la 244. Peste 17 ani, la 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei se urcă un alt dac, dar nu Sarabă ordinar, ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian; „gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, affinis” (Treb. Pollio, XXX Tyr.IX).

Aceasta invederează pe deplin puternica persistență a Sarabilor în Dacia un secol și jumătate după moartea lui Traian. Ceva mai mult, peste vro zece ani după Regillian, împăratul Aurelian retrage din Dacia administrațiunea romană și legiunile, lăsând pe ceilalți locuitori în voia furtunelor, dar elementul cel nedomolit al sarabilor rămâne nestrămutat acolo, și, după ce Roma perde cu totul Dacia, doi dintr-înșii mai izbutesc a deveni împărați romani: la 307 Liciniu, despre care s-a vorbit deja, iar la 305 Galeriu.

Se repetă mereu că împăratul Galeriu a fost născut în Dacia cea nouă sau a lui Aurelian nu departe de Sardica, adecă aproape de Sofia, în Bulgaria actuală, fiindcă Eutropius (IX, 22) zice: „Maximianus Galerius în Dacia haud longe a Sardica natus”. În privința lui Galeriu, o fântână mult mai sigură decât Eutropius este Lactantius, contimpuran cu acest principe, nu posterior ca celălalt, și carele ne spune foarte lămurit că Galeriu era din Dacia cea veche sau a lui Traian, de unde mumă-sa fugise cu dânsul trecând Dunărea denaintea unei invaziuni a carpilor, și prin urmare putea să fie crescut în Sardica sau pe aproape, dar nu fusese născut acolo. Lactantius mai adaogă că Galeriu nu era latin, ci barbar din Dacia cea veche, și anume indigen, adecă dac, de vreme ce fugea dinaintea năvălitorilor străini”.

„Aposteriori, Galeriu era fosrte mândru de originea sa. Pe când alții îl porecleau „cioban”, „armentarius”, după cum ziceau lui Filip „haiduc” și lui Liciniu „bădăran”, însuși Galeriu pretindea a fi dintr-un neam zeesc: „diis oriundus” după Lactantius, sau un neam de balaur: „matre compressa dracone”, după Aurelius Victor.

Considerațiunile de mai sus ar fi ele singure destul de ponderoase pentru a ne îndemna să credem că Galeriu, ca și prietenul său Liciniu, a fost din casta Sarabilor; dar ceva și mai hotărâtor este însuși numele „Galerius”. Dacă nu s-ar ști cu certitudine că acest împărat a fost dac, numele său „Galerius” n-ar avea nicio importanță deosebită; când se știe însă că el era nu numai dac, dar încă se pretindea a fi de origine ilustră, atunci ne izbește împregiurarea că „Galerius” însemnează tocmai „pileatus”, derivând din „galerus”, sinonim cu „pileus”: „galerus est genus pilei”, zice Servius într-o scolie la Virgiliu, și prin urmare nu este altceva decât o traducere latină literală a dacicului Saraba.

Mai este ceva. Din Dione Crisostom noi am văzut că Sarabii erau la daci o castă nu numai nobiliară, dar și sacerdotală totodată.

Ei bine, Lactantius (De morte persec. XI) ne spune că muma lui Galeriu cea „transdanuviană” era o bogată preoteasă păgână a „zeilor de munte”: „mater Galerii erat deorum montium cultrix, quae sacrificabat paene quotidie et vicarios suos dapibus et epulis exhibebat” (cfr. Van Haag, De Galerio Caesare, p. 3)”

B.P. Hașdeu: « Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voevod și domn autocrat a toată țara basarabească”. E nu mai puțin caracteristic că domnii Moldovei, cu Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare în frunte, numeau și ei Țara Românească Basarabie, sau și mai bine o numeau cu pluralul – Basarabi, ca și când ar fi fost Basarabi toți locuitorii.

Despre Basarabii extinși pe teritoriul Transilvaniei și Olteniei, Hașdeu a mai scri următoarele: „O cauză foarte curioasă a concurs a face ca numărul cel mare al Basarabilor să fie așa-zicând învăluit începând chiar din secolul XIV. Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul din frați sau veri să poarte numele Basarabă, și încă să-1 poarte în locul numelui său de botez. Acest obicei se învederează mai întâi la Basarabii din Hațeg, cari apar în istorie în secolul XIV și — după ei stăpâneau, între altele, în însușire de „chinezi” satul Râușor. Actul din 1398 numește trei frați: „honestos viros Janustinum et fratres suos Bass arabe et Custe Knesios de Riușor”, și mai jos: „saepedicti Knesi Janustinus, Bessarabe et Custa” (Fejéer, Cod. dipl. Hung. fără nicio indicațiune a numelui de botez. Actul din 1435 constată că chinezii de atunci din Râușor, Costa, Stanciul și Volcul popă, au trădat Ungaria trecând în Moldova, și transmite chineziatul în partea „Nobilium Michaelis et Bazaradac Joannis filiorum quondam Joannis de dicta Ryusor” (Fejer, XI, 504).

Toți cei menționați, toți fugiți și cei rămași, erau din aceeași familie chinezială a Basarabilor din Râușor, frați și veri; totuși, numai unul din șase se numește Basarabă și iarăși un frate al doilea, al cărui nume de botez ne rămâne necunoscut. Fără îndoială, aveam denaintea noastră un obicei, un obicei pe care întrucâtva îl putem urmări în aceeași epocă și la Basarabii din Țara Românească.

După moartea primului Dan Vodă la 1386, apucând tronul fratele său Mircea cel Mare, se pregătise pentru viitor o crâncenă luptă între cele două crengi domnești, o luptă care s-a tărăgănat până departe în secolul XVI. O creangă numită „Drăculești”, după numele lui Vlad Dracul, fiu al lui Mircea și tată al lui Țepeș, se credea în drept a domni prin faptele adevărat eroice ale membrilor săi; posteritatea însă a lui Dan sau „Dăneștii”, de câte ori izbuteau pe o clipă a apuca domnia, pretindeau că dânșii singuri se puteau numi Basarabi. Primii doi „Dănești” , Dan I și fiul său Vladislav, se mulțumeau cu numile lor de botez (Arh. ist. I, 1, p. 19, 73, 142). Dar iată că fiul acestui Vladislav nu se mai știe ce nume de botez va fi avut, căci el se intitulează: „ tânărul Basaraba voevoda fiul bunului Basaraba voevoda”, ca și când Basarabi ar fi fost numai el și fratele său (Venelin, p. 111, 121). La 1476 domnește fiul lui Dan II, dându-și numele tot așa. >>Ca atare, RADU NEGRU VODĂ, Thocomerus, Tihomir ─ Tugomer, voievodul românilor, nu este cuman ─ Tug-Tamir, Tug ─ Timur, adică oțel călit cum l-au denumit mulți rău-voitori uneori, ci din moși-strămoși valah în carne și oase.

La fel și fiul lui, Basarab, făcut și el cuman însă recunoscut chiar de către Carol Robert de Anjou că este român din casta nobililor sarabi, purtători ai peceții capetelor de arapi pe steaguri și monede și al căror renume s-a transmis până astăzi iar poporul a fost supranumit ca „valahii negri” dela nordul Dunării.

Dione Cristotomul ─ Dione care a scris în grecește istoria dacilor, ne spune că la dânșii se numeau SARABII TIAREI sau „capete cu căciuli” (pe latinește, pileati), clasa cea de sus, din care se alegeau regii și sacerdoții.

Densușianu: Despre colecțiunea cea vechii de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos.

Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adică Saturn.

Reproducem aici cuvintele lui Iornande: „Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la Geți o disciplină morală, ca ast-fel să îmblăndescă moravurile lor cele barbare; el i învăță să cunóscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-l să trăiască amésurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în dilele nóstre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învătat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popóre în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată să-și petrecă vieța în fapte bune; el i-a făcut cundscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cei mai deșcepți, îi învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de pileați.

Neștiind totuși cine putea fi sacerdotul purtător de căciulă de bassara din tribul bessilor, se poate bănui că numai unei persoane îi putea reveni acest rol și nume (de Basarab, vezi comentariile lui Hașdeu). Radu Negru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește, Tihomir-Tugomer pe slavonă precum și fiul lui, Basarab, nu sunt cumani, ci fac parte din gena TRACO-DACILOR SARABI.

Istoricul Dumitru Onciu și B.P. Hașdeu au scris depre originea traco-dacilor de langă Munții Rodopi, Munții Hemului, teritoriul cuprins și de regele Burebista, a tribului sacerdot al bessilor, purtători de căciulă de vulpe BASSARA. Ei erau preoții templului lui Dionisos, Basareus sau Sabazius Basareus. Aceștia erau buni luptători, buni în meșteșugul aurului fiind înrudit cu tribul sartilor cu capitala la Bessapara lângă Plovdiv. Această localitate este în apropierea drumului ce lega Constantinopolul de Filipolis, Sofia, Belgrad, Raguza, Roma. De la ei a rămas numele de biserică, adică de credință. Albanezii și azi folosesc expresia besa-bes, adică un fel de jurământ sfânt. Acest trib a fost descris prima dată de Herodot cu cinci secole î.Hr. Ei erau purtătorii de căciulă de vulpe, Bassara, căciulă ce este caracteristică și clasei conducătoare a sarabilor daci Tarabostes sau pielaților. De la cuvântul sarab a plecat și confunzia de arapi dată dacilor și viitorilor valahi. Însuși zeul Orfeu este imortalizat ca purtător de căciulă de vulpe, trac fiind la origine.

Besii au fost atât în Dobrogea cât și în Dacia aduși de Traian, înfințând cohorta a IV-a Flavia Bessorum ce a staționat la Romula, Slăveni, Buridava, Cincșor, Boița, Micia, Troemsis. În timpul lui Aurelian administrația și armata Imperiului Roman au fost trecute în sudul Dunării în Moesia reușind în final să romanizeze și populația tracă pe întreg balcaniul. Așa se face că populația de aici a fost toată romanizată iar noua religie să fie însușită de această populație, iar cei din tribul bessilor numiți și români ca și cei din nordul Dunării să aibă episcopul lor exemplu sec. IV, V, Niceta de Remesiana care a popovăduit credința în această zonă. În secolul al VI-lea împăratul Iustinian a construit pe Muntele Sinai Mânăstirea „Sf, Ecaterina” unde s-a folosit de românii din tribul bessilor, unde într-o bună bucată de timp s-au folosit slujbe în limba bessă (armână), latină, egipteană și greacă. Besii au fost răspândiți pe tot teritoriul Balcanilor și mai ales în Bosnia așa cum a scris scriitorul Isidor Ieșean cartea ,,Despre originea cuvântului Bosnia”, descriind multe localități legate de numele bessilor la fel ca și în România. Tot legat de zeii Dyonisos și Diana s-au găsit relicve ale lor în Țara Făgărașului, o mască a zeiței Diana de la Cinșor în anul 1986 și despre zeul Dyonisos la Râșnov în 2015 care au fost aduși de tribul bessilor în această parte de țară. Tot așa se poate explica și existența Basarabilor pe întregul cuprins al Banatului, Țării Hațegului sau Olteniei, locuri unde au sălășluit aceste triburi de sacerdoți traco-daci.

Zeița Diana, descoperită la Cincșor, 1986
Zeița Bendis de la Muncel
Dionisos, descoperit la Alba Iulia, 1989. Muzeul National
Dionisos, pe un vas ceramic descoperit în 2015 în castrul de la Râșnov

« Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2012:

Râşnov, jud. Braşov [Cumidava]

Punct: Grădişte, Erdenburg

Cod sit: 40376.01

[…] Materialul arheologic mobil descoperit în această campanie este deosebit de bogat. Astfel, au apărut piese de echipament militar: vârf de bolț, bilă de praștie, două fragmente de catarame rectangulare, aplică de centiron fragmentară, fragment de carabinieră de harnașament, limbă de curea, pandantiv semilunar, aplică de curea în formă de migdală, fragment de aplică de harnașament tăiată pentru a fi retopită și reciclată. De asemenea sunt prezente și fibule, ace de păr și inel cu cheie feminine, care dovedesc prezența în castru a civililor în secolul III. O piesă deosebită o reprezintă o farfurie de sticlă din păcate fragmentară și parțial calcinată, decorată prin gravare cu reprezentarea lui Dionyssos. În aceasta campanie au fost descoperite mai multe monede decât în toate cercetările de până acum 44, dintre care 22 de denari într-un tezaur. Pentru prima dată au apărut și geme, una nedecorată din nicolo și una de carneol decorată cu stindarde, ce fusese montată într-un inel de aur. Dintre materialele post romane se remarcă o gură de teacă medievală. »

Claudia Motei, Muzeul Județean de Istorie Brașov

Colectiv format din: Liviu Petculescu – responsabil, Stelian Coșuleț, Radu Ștefanescu, Ionel Bauman (MJI Brașov), Cristina Mitar (MCDR Deva), Darren Poltorak (Archaeotek Canada), Traian Dumbrăveanu (student UBB Cluj) și 11 voluntari ai organizației Archaeotek din Canada (Centre de Recherches et Techniques Archéologiques).

Aceste descoperiri arheologice recente arată strânsa legătură dintre locuitorii Țării Făgărașului, Hațegului și Bessii aduși de Traian, continuatori ai credinței lor în zei.

Dacii și geții vorbeau aceeași limbă după cum au spus Herodot, Strabon și însuși Ovidiu, care o considera o limbă proto-latină.

 Densușianu, despre Limba Geților: «Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche.»

Se ocupă bine înțeles de limba Geților și Dacilor: «Limba Geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină. » Regăsim această temă și în secolul al IX-lea, în discuțiile dintre Împăratul bizantin Mihail al III-lea (îndrumat probabil de Patriarhul Fotie) și Papa Nicolae I:

„Judecând după unele remarci amare făcute de Papă, scrisoarea se pare că a fost scrisă pe un ton arogant, deși Nicolae pare să fi exagerat și să fi fost prea sensibil cu privire la anumite aspecte. S-a supărat pe Împărat că ar fi numit Roma „un oraș vechi” pe când Mihail se pare că a folosit epitetul „Vechea Romă” pentru a distinge Roma de Bizanț, „Noua Romă”. Papa, cu toate acestea, a avut un motiv bun pentru a protesta împotriva Împăratului care numea latina o limbă barbară, scitică. Este pentru prima dată când vedem patriotismul grecesc în contradicție cu naționalismul roman și latin.”

(Francis Dvornik, The Photian Schism – History and Legend)

Vezi și lucrarea Dr. Monah Miron, Laurențiu Mihai Pătru, Prosopgrafia și opera Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului:

Revenind la Densușianu: Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentă împăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: «Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră la pace și își ridicară armele de jos.»

 Și senatul înțelese cuvântarea lor.

 Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor :

«Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert».

Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată.

 (Dacii și tracii vorbeau aceeași limbă, PROTO-LATINA.)

Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: «În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr».

 Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni.

 Urmează un adevărat dicționar al limbii pelasgice, voiu cita: «Diferite cuvinte și forme, ce ne-au rămas din limba veche barbară, cum sunt Anxurus, înger; Apssorhus, apșoară; Arius, râu; Asarath, sărat; Baba și Ababa, Babă; Baku, taur; Brathu, brad; Celeres, călărași; Cerus, cer; Copte, coaptă; Domnus și Domna; Daspletis, despletit […]

Despre acest tribal bessilor din Haem și Dacia Traiană, Isidor Ieșean a consemnat următoarele:

« Căci un popor „Bessi” sau „Bossi” au existat în adevăr pe aici, și aceștia au fost români, adică mai întâi un popor trac, apoi mai în urmă cu totul romanizat, care era, după mărturisirile lui Ptolemeu VIII, 12, 4, unul din cele 15 triburi tracice, ce au esistat pe vremea romană, mai ales în Dacia-Traiană: Ptolemeus III. 5. 20 zice, că „Bessi” (Bμσσοι) locuiau în Balcani și se estindeau până în Carpații nordici (f, v. Gheyn 102) etc.

Bessi (în limba sanscrită vecya) erau un popor de munte, războinic, se trăgeau din aceiași tulpină cu Satrae, tot un trib dacic de pe timpul Romanilor, și locuiau mai întâi în munții Rodopei, spre est de Satrae (pe râul Nestus până la Hemus nordic. I. v. Gheyn 97), pe teritoriul ce se întindea de la Ciconi până la Hem, și ajunseră în estinderea lor spre vest și până în Bosnia și Dalmația de astăzi. Inscripția latină-greacă de pe vremea lui Traian îi numește „Vessi” grec. Bησδυν (Zaikaria 78). Capitala lor a fost Bessapara ale cărei ruine se văd și astăzi la Staro-Grădiște, Besikava, pe Strebrus, spre sud de Basargik. „Bessi” sau „Bossi” erau un popor foarte energic. O inscripție de la Naples citează despre Dolonus Esbani F. Bessus equi. ex. c. Equ. III Thracum.

Strabo VII, 5.12. zice că: „Bessi” merită a fi numiți briganzi. S. Paulin episcopul de Nola, Poema XVII, v. 219. Migne, P.L.S. VXI zice: „versos monachis latrones”. Bessi au fost după cum ne spune Herodot VII.III, preoții templelor Satrilor, adică ei erau și o secta sacerdotală. Horațiu numește pre Bachus tracicus Bessareus (Od., 1. XVIII. II). În regiunea Pindului găsim localitatea Bessarica. (Fligier. Zur praehistorischen Ethnologie der Balkanhalbinsel 45. 62).

Și astăzi însemnează cuvântul „bess”, „bessa” în limba albaneză, precum am amintit mai sus: „credință”, „răsbunare”. Bessii au fost tot odată și mari esploatatori ai minelor de aur din Munții Hemului. Așa găsim în poema lui S. Paulin de Nola: „Bessus colligit aurum”, iar Latinus Pecatus zice: „Purum ille pretiorum putabat aurum, quod dementium venis aut fluminum glareis quaesitor. Bessus …eruisset”.

Bessi apar și ca: „auri leguli et metalarii” și în Cod. Theod. X, 19, unde citim: „ut nemo quamquam Thracem ultra in possessione prpria putat esse celandum [1])”.Bessi au fost tracii cei mai viguroși și mai rezistenți și, fiind și un trib nu numai sacerdotal ci și tototdată militar, au știut să-și menție lung timp naționalitatea lor. Ei arată goților, cari trec prin anul 377 Hemul lângă Hadrianopol (Uscadama în limba bessă), drumurile prin Munții Hemului și

ai Rodopei (sequendarum auri venarum periti non pauci. Marc XXXI 6.6.). Tot așa au făcut și Valachii (Valchis) pe timpul lui Ioanițiu, când cumanii și pecenegii au călcat Balcanul (Tomaschek).


[1] Dionisie Olinescu: „Rămășițe traco-dacice” publicat în Revista literară ce apare în Cernăuți (Bucovina) „Junimea literară” 1907. No 10 și 11 pag.224.

Bessi au existat lung timp și după apunerea Imperiului roman, până cam prin secolul al IX-lea și XI-lea. Episcopul Niceta de Ramesiana (Bela-Palanka între Nis și Pirot), predică în secolul al V-lea evanghelia bessilor și goților din ambele Dacii (uterue Daciis) cam prin anul 430 și înființează pentru ei 3 biserici, în care s eoficia în limba greacă, armeană și bessă. (Vita Scti Theodosii în Paguis t. III. 9).

În secolul al VI Bessi sunt deja cu totul romanizați. Aceasta ne-o mărturisește peregrinul Antonius din Placentia. Veniamin din Tudella, care vizitează Sinaiul în secolul al XII-lea găsește la poalele muntelui o monastire în care se află călugări, ce vorbesc încă unii cu alții în limba bessă: „tres abates scientes linguas hoc Latinam, Bessam et Graecam, Syriacam et Aegyptiacam linguarum”. (Item ad Goldmeister cap.37 apud Tomaschek ibi, f.). Numele lor n-a fost dispărut încă, tot așa că și cel al Goților din Dacia. Nicetas Episcopul de la Seres amintește încă despe bessi.

Bessi au fost, precum am amintit mai sus, tribul cel mai războinic dintre traci. Ei erau deci cei mai buni soldați ai armatei bizantine.

Priscus, care a călătorit în secolul al V-lea prin tot Balcanul, zice că limba latină era aci limba oficială și limba de casă. Tracii se contopiseră deci deja cu totul cu coloniștii romani și numai „Bistonii” și „bessi” mai rezistaseră încât-va până ce în secolul al VI îi vedem și pre aceștia cu totul romanizați.

În anul 587, când oastea bizantină trecea munții Rodopului, teritoriul bessilor, contra năvălitorilor avari, un soldat bess strigă camaradului său ce mergea înainte și avea un catâr cu merinde, de pe care catât picase jos sarcina, fără să observe camaradul, stăpânului catârului: „toarnă, toarnă frate”. Bessi erau deci pe atunci deja romani. Istoricul Theophanes observă totodată, că aceste cuvinte rostite mai sus, erau pronunțate în limba națională (τη πατωα φονη), iar Theophilactes zice, că aceste cuvinte erau esprimate în limba țării (επιχωριφ τε γλωττη). Și cu aceasta este făcută prima mențiune despre limba română în Balcani. Tracii vorbeau deci prin secolul al VI toți, după cum zice Tomaschek, deja „lingua rustica Romanisca” (românească).

În secolul al XI strategul Kekaumenos identifică pre românii din peninsula balcanică cu „bessi”.

Există și urme de existența lor de odinioară. Așa se pare invederat, că de la „biesoi” sau ”bessi” din Dacia se derivă și numirea munților Beschid din districtul Sanok în Galiția (l.v. de Gheyn f. 102).

Tot de la bessi se pare că se derivă și numele de Bissecuca, muntele în județul Prahova, aproape de hotar, Bissoca în jud. Râmnicul Sărat, plaiul Râmnic (Frunzescu 42), țara Bârsei în Transilvania.

Există urme foarte puternice de existența bessilor sau bosilor prin toată Bosnia, atât în numirea topografică cât și în numirile familiare și anume: numiri topografice: Bese (districtul Maglaj. Zepce), Besarovac (d. Visoho), Besici (d. Visoki Kljuc) Besir (d. Banj), Biserica (d. Foea), Beskeri (d. Pozor), Beslaci (d. Glamoe), Beslici (d. Foea), Bisirevici (d. Srebrenica), Biserna (d. gorazda), Bisic (d. Gracanica), Bistarac (d. Tuzla), Bistrani (d. Rogatica), Bistrica (d. Fojnica, Banjaluka, Gradiska Jajce, Zenica Foca, Gradacac), Biscani (d. Kotor-Varos Bistrik) (mah Sarjevo) Bisina (d. Vlasenica, Nevesinje) Bisevici (d. Visegrad) Bossin (d. Căjnica) (Boskovije Bosovic Bosnici, Bosancic (d. Kljuc), Bosnica (d. Zenica) Bistra (d. Zvovnik) apoi între numirile proprii amintim numai unele precum: Ahmed Biscevic (în orașul Foea), Mujo Besenic (în orașul Visoka) amândoi osmani, apoi o familie notabilă din Saracevo Risto Besaravic care prin lung timp au fost viceprimarul orașului Saraievo, apoi Besara în orașul Krupa etc.

Numirea de „bessi” sau „bossi” provine în istorie direct și pentru numirea românilor. Așa găsim în cronica ungară (Simeon de Keza) și la alți scriitori de documente expresiunea: terra silva Blachorum sive Bessinorum).

Dr-ul I. Sbiera spune în opul său: „Istoria romanilor de la originea lor” Cernăuți, 1906, p. 318, că „în Ardealul meazăziinal-răsăritean, în țara Bărsei de azi era pe timpul năvălirei Ungurilor în Pannonia în anul 895 un al patrulea ducat roman, locuit de besseni”.

Ce puteau fi acești besseni în acest timp, drept în mijlocul românilor compacți ceva alta decât încă români, când știm că țara Oltului și a Bârsei, era deja de la începutul istoriei românilor țara cea mai românească, obârșia romanismului întreg. Deci dară și „bessi” sau „bossi” din Bosnia cari au existat pe aici înainte de romani și multe secole în urma lor, cari erau deja de lung romanizați, erau încă numai români.

Numirea originală ale acestei regiuni se pare să nu fi fost chiar „Rama” ci „Ruma”, și că acest cuvânt din urmă se va fi fost schimbat abea mai în urmă, aici pe acest pământ iliric, și aceasta ne arată iarăș acea împrejurare, că și astăzi se află în Pannonia de odinioară (în Sirma de azi de unde emigrase românii) lângă Carloviț, un oraș cu numele Ruma. Orașe și locuri cu acest nume există astăzi preste tot Balcanul o mulțime dar indecomun numai pre acolo pe unde au locuit odată romanii sau românii, și aceasta este dovada cea mai bună despre substratul român al acestui loc care poartă și astăzi încă numirea de „Ruma”.

În fine, oare aceste două numiri „Rama” și „Ruma” nu s-ar putea aduce foarte bine în legătură cu cuvântul „Roma” și cu populația română ce au existat pe aicea mai ales pe acele timpuri?

E doară de tot clar, că „Rama” nu e nimic alta decât numai o formă schimonosită, slavisată din cuvântul „Roma”, și „Ruma”. Chiar și noi ne-am fost numit odată între olaltă „rumâni”. În Muntenia prin tot timpul de mijloc de la descălecarea lui Radu-Negru încoace, clasa muncitoare și autochtonă era numită „rumâni”. Popoarele străine precum francezii, germanii etc., ne numesc și astăzi încă: Roumaines, Rumaenen etc. »

Despre orașul Râm și actualul Râmnicu Vâlcea

Numele de „Râm” a devenit nume de oraș, capitală în zona Buridavei.

La retragerea aureliană, popoarele slave ce au năvălit în zonă au găsit un spațiu bine organizat unde existau drumuri pietruite, locuințe din zid, mine de sare, terenuri cultivate și o bogată zonă piscicolă, la confluența râului Olănești (pe care l-au denumit „Râba”) cu Oltul. Denumirea orașului s-a transmis ca „Râmnic” (orașul devenind ulterior un simbol al Țării Românești).

Ne punem întrebarea dacă acest nume nu este o denumire veche dată de romani știind că ei au avut un castru la Stolniceni, numit „Buridava Romană” în anii 103-105, după primul război dintre daci și romani. Aici a fost staționată și cohorta a II-a, Flavia Bessorum, ai cărei soldați erau recrutați din rândul tribului Bessi. Castrul era dotat cu amfiteatru, băi termale, case de locuit.

Râmnicul Vâlcea este continuatoarea vechii cetăți Buridava, vechi port la Olt pe vremea romanilor legat de transportul de sare spre Imperiul Roman. Avea în acea perioadă peste 10.000 de locuitori.

Orașul a fost așezat pe drumul roman de pe firul Oltului și făcea legătura cu Transilvania la Sarmisegetusa și spre Brașov. Acest drum a fost practicabil mai bine de 1500 de ani. În 1783 era cunoscut ca Drumul cel Mare unde „iaște pietruit” iar în 1857 se numea Drumul lui Traian. O parte din denumirea orașului, cea de Râmnic, spun unii specialiști c-ar proveni din slavonă, cu înțelesul de râu, rac, eleșteu. Alții cred că numele provine de la râba (pește). A fost cunoscut  sub numele de Râmnic pâna în sec. XVI, ulterior adaugându-se Vâlcea, spre a-l deosebi de Râmnicu Sărat. Privind denumirea de Vâlcea sunt multe discuții, unii istorici presupunând că ar proveni de la vâlc (lup, în slavonă) iar alții, ca Sacerdoțeanu, că ar proveni de la cuvântul „vale”. Eu gândesc totuși c-ar proveni de la „Roma”, acest spațiu fiind intens locuit de daci și romani până în sec. IV și după. Localizat pe o principală arteră de circulație – Drumul lui Traian, a fost pietruit de la Dunăre până în Transilvania pe o lățime de 4 metri.

După cum se știe, Cohorta a II-a Flavia Bessorum a fost încartiruită aici, la Bârsești, iar după lăsarea la vatră, soldații și-au întemeiat familii și au rămas în zonă, orașul Buridavei căpătând un nume asemănător Romei, de care au rămas legați locuitorii Daciei lui Traian: Râm, poate chiar RUMA…..Așa se poate explica ușor de ce MIRCEA CEL BĂTRÂN,  în actul din 1390-1400, când a dat boierilor din TARA FĂGĂRAȘULUI donații de pământ la ȘERCAIA, a scris că acest act a fost redactat în limba slovenească și limba RUMÂNEASCĂ. Actul a fost redactat de scribul Grigore Venețianul, ce făcea parte din scribii care au fost și pe timpul lui NEGRU VODĂ. Sub această semnătură a Venețienilor, găsim un act din 1232, la Rășinăreni, dat de NEGRU VODĂ locuitorilor de aici, consemnat și de regele Mateias Corvinul. Deci, MIRCEA CEL BĂTRÂN a scris clar că, limba folosită în Tara Românească, era limba RUMÂNEASCĂ. La fel găsim specificată limba RUMÂNEASCĂ și la domnitorul VLAD DRACUL, în1437.

Mai degrabă acest nume provine de la numele Roma sau Ruma după cum nota în Cronica sa Miron Costin („de la Râm ne tragem”) decât să provină de la cuvântul „Râba”: Râm = Râmnic vs Râba = Râmnic. Până la sosirea slavilor, această localitate, Buridava romană, era sediul legiunilor imperiale, cu peste 10.000 de oameni. Ajunși aici, slavii au găsit confluența Olaneștiului cu Oltul, zonă bogată în pește și e posibil să fi numit râul Râbnic, convergență a termenului slav Râba și vechiului nume Râm.

Creșinismul a pătruns în zonă, dovadă fiind mormintele locale, descrise de părintele Gh. Petre, în care s-a găsit câte o piatră sub cranii – obicei creștin.

E normal să fie așa deoarece în apropiere de Ocnele Mari se exploata sarea încă de pe timpul romanilor,  soldații find plătiți cu bulgări de sare. În acel timp s-a mai creat o cale de transport a sării către Severin (Drumul Sării) pe sub munte.

Râmnicu Vâlcea a devenit astfel un puternic centru economic și social. În acest fel ne explicăm și prezența voievodului Bogdan, cu mama lui, Anca din actele episcopiei vâlcene, când este pomenit ca primul voievod ce a făurit o biserică în Râmnic.

 Episcopul Ștefan al Râmnicului, în 1673 – 1674, a consemnat că primul voievod înscris în pomelnicele „Episcopiei Râmnicului și Noului Severin” figurează „Io Bogdan Voievod și mama lui Anca, ctitori” la 1303 -1304. Carol Robert de Anjou, în diploma din 6 octombrie 1335, îl menționează pe acest voievod:

,,Noi Carol, prin mila lui Dumnezeu regele Ungariei, prin cuprinsul celor de față facem cunoscut tuturor cărora se cuvine, că în anul Domnului 1335, venind înaintea noastră venerabilul întru Hristos părinte frate Ladislau, din aceeași milă, arhiepiscop de Calocea șicancelar al Curții noastre, nașul nostru preaiubit, a arătat în fața noastră și a mărturisit cu limpede mărturie precum urmează. Că întrucât fiind trimis din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea și strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din țara sa în Ungaria – a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă căci ținuse prea mult timp – pentru ca treaba să se zorească și să se împlinească cât mai iute, fiind el nevoit să se ducă la marginile acelor părți și să zăbovească acolo din pricina pomenită, a trebuit să poposească în părtile marginașe ale regatului, în slujba noastră, întâia oară de la sărbătoarea tuturor sfinților până la sărbătoarea Botezului Domnului, a doua oară dupa aceea până la sărbătoarea Rusaliilor și, în sfârșit, a treia oară până la sărbătoarea Adormirii Fericitei Fecioare. Și pentru aceasta fusese nevoit să facă și să se încarce cu sarcina unor foarte mari și costisitoare cheltuieli, din pricina cărora el a împovărat întrucâtva, cu strângerea merindelor și a cheltuielilor trebuitoare, niște moșii numite Jam și Sângeorge, împreună cu cele ce țin de ele”.  Martor la această perioadă este coroana de aur pe care scrie Anca, găsită la Malul Alb în 1980, experții datând-o în 1250-1300.

Pe parcursul istoriei e menționat voievodul Dan I ca dăruind mânăstirii Cozia Veche de la Călimănești o moară din Râmnic.

În 20 mai 1388, voievodul Mircea cel Bătrân eliberează în orașul Râmnicu Vâlcea o donație către Mânăstirea Cozia:

1388 (6896) mai 20

<<      Mircea cel Bătrîn voievod dăruiește ctitoriei sale, m-rea Cozia, satul Orlești, satul lui Stoian Halgaș, un obroc anual și 300 de sălașe de țigani. De asemenea, îi întărește satul Crușia și mai multe locuri, dăruite de alții, hotărînd totodată modul de alegere a egumenului.

Cîți se poartă cu duhul lui Dumnezeu, aceștia sínt fiii lui Dumnezeu, cum spune dumnezeiesculapostol, căruia mergîndu-i pe urmă cei iubitori de dreptate, ce se silesc spre cele bune și viața dorită au dobindit, cele pămintești pămintului lăsindu-le și mutindu-se la ceruri, acel fericit glas de bucurie auzindu-1, pe care veșnic îl aud: «Veniți binecuvîntații părintelui meu, să moșteniți împărăția cerurilor, care este gătită vouă de la întemeierea lumii». Cărora și eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Ioan Mircea mare voievod și domn a toată Ungrovlahia am binevoit după putere să le urmez ca să proslăvesc pe Dumnezeu care m-a proslăvit pe mine și m-ar idicat cu slavă în scaunul părinților mei.

         De aceea, a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele sfintei și de viață începătoarei și nedespărțitei troițe, nezidită dumnezeire, prin care împărații împărățesc și domnii domnesc și pentru care trăim și ne mișcăm și sîntem, la locul numit Calimănești pe Olt, care a fostinai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste și cu multă osîrdie, dupăvoia domniei mele, l-a închinat mai înainte-zisei mănăstiri.

 A dăruit și domnia mea cîte sînt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaș pentru hrană și îmbrăcăminte: satul pe Olt care a fost mai înainte al lui Cazan, numit Orleștii și al doilea sat, care epe Cricov, care a fost mai înainte al lui Stoian Halgaș [Algașa]; am mai dăruit și o moară în hotarul Piteștilor,încă și la moartea sa, jupan Stanciul Turcul și-a dat satul numit Crușia, ca să fie al mănăstirii. Adăruit și alt boier al domniei mele, Stanciu al lui Balco, o bucată <de ocină> pe Arghiș, pe care a cumpărat-o de la Ștef, cum și cu vii; și aceasta după voia domniei mele. Și alt loc tot acolo, pe care l-a dăruit Dude, după voia lui Dan voievod, încă și o bucată <de ocină > tot acolo împreunată cu locul lui Dude, din hotarul lui Stancea Vranin, pe care a dăruit-o fratele său Vladul și o vie pe aceeași parte înpatru locuri: una în hotarul Călineștilor și două bucăți din hotarul lui Voico și a doua în hotarul luiStanislav al lui Oreaov și moară la Rîmnic, pe care a dăruit-o Dan voievod și via tot acolo, dăruită dejupan Budu, după voia părintelui domniei mele Radul voievod și curtea pe locul Hinăteștilor, pe care adăruit-o Tatul bisericii.

 Acestea toate mai înainte-zise să fie slobode de toate dările și muncile domniei mele.

Încă a mai dăruit domnia mea obroc de la curtea domniei mele, pe fiecare an: 220 de găleți de grîu și10 buți de vin și 10 burdufuri de brînză și 20 de cașcavale și 10 burdufuri de miere și 10 bucăți deceară și 12 bucăți de postav și 300 de sălașe de țigani.

 Pe lîngă aceasta, a binevoit domnia mea ca mănăstirea Codmeana să fie supusă, cu toate ce se țin deea, mănăstirii mai sus-scrise și de acolo să se stăpînească. Iar viețuirea acestui lăcaș să fie dupăorînduirea popii Gavriil și cîte va orîndui el și va așeza, nimeni să nu cuteze să schimbe altfel, cît de puțin, încă și după moartea popii Gavriil, nimeni să nu aibă putere să așeze pe egumen, nici eu, Mircea voievod, nici alt domn, care va binevoi Dumnezeu să fie după mine, nici mitropolitul, nicinimeni altul, numai acel pe care frații îl vor voi din mijlocul lor, după așezămîntul lăsat de popa Gavriil.

 Cine s-ar încumeta dintre cei mari și mici să schimbe cele mai sus scrise și să strice chiar și puțin,unul ca acela să fie blestemat de domnul atotțiitorul și de preacurata născătoare de Dumnezeu și detoți sfinții și aici și în veacul viitor și să fie socotit cu toți cei ce s-au lepădat de domnul și l-au dat pe el morții.

Acest cinstit hrisov s-a scris după porunca marelui voievod Io Mircea și domn a toată Ungrovlahia, înanul 6896 <1388 >, indictionul 11, luna mai 20.

< Sus, adaus în condică: > Acesta este hrisovul Iui Io Mircea voievod pentru toate milele pe care le-adat mănăstirii întemeiate de dînsul.    

         Numele de RÂBNIC s-a căpătat odată cu venirea slavilor în zonă, în drumul lor spre Balcani. Aici, slavii au găsit o zonă bine dezvoltată economic și bogată în sare la Cosota (Ocnele Mari) de azi, cu drumuri bine pietruite, făcute de Traian, ce legau Transilvania, pe Valea Oltului, de Dunăre. Râul Olănești de azi se revărsa în Olt pe o deltă largă și oferea condiții bune de pescuit, iar sărea era folosită la conservarea peștelui pentru iarnă. Așa se face că populația din zonă a dat numele râului de Rabnic (de la râba = pește), nume folosit și de voievodul Mircea cel Bătrân.

         Pe parcursul vremii, numele orașului a fost de Râmnic, preluând numirea inițială de la Râm sau Ruma, datorită legiunilor romane așezate aici. Când a ctitorit Mănăstirea Cozia, Mircea cel Bătrân a semnat un act aici, în Râmnic, oraș bine dezvoltat, cunoscut de urmașii voievodului Dan, fratele lui, cât și de tatăl lui, voievodul Radu, care au oferit pământuri bisericii Cozia Veche, cu mai mulți ani înainte de 1338.  Din Dealul Licura, actualul deal Petrișor, care era plin de vii, pomi fructiferi și zonă agricolă de cultivat mei, jupan Budu și jupan Tatu au oferit și ei terenuri lui Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia, împreună cu curtea de la Hinătești, strada Uliță și 300 de țigani cu muncitori agricoli și o moară. Acest lucru ne arată nouă, azi, o dezvoltare industrială a orașului. Populația rumânească locuia la baza Dealului Capela, spre Olt, în jurul Episcopiei, la baza Dealului Cetățuia, spre Dealul Malului și spre Priba, precum și la baza Dealului Licura, spre Vlădeștiul de azi, adică pe Morilor. De atunci a rămas până în zilele noastre numele localității Buda ce face legătura cu Cosota, Ocnele Mari. Locuitorii din Buda se ocupau mai ales cu olăritul, precum și cei din Vlădești, renumiți olari până în zilele noastre. În acele timpuri s-au construit multe biserici în zonă, iar cea mai veche este Biserica de la Hinătești, sec. al IV-lea și Episcopia. În timpul episcopului Ștefan s-a scris că primul voievod care a ctitorit o biserică ar fi fost voievodul Bogdan, în 1303 ¬1304, înainte de lupta de la Posada, înainte de sec. al IV-lea. Este posibil ca acest voievod să fi stăpânit Curtea de la Hinătești și să fie din ramura voievodului Litovoi. Este posibil ca acest voievod să fi dus tratative prin trimisul lui Casrol Robert de Anjou, Baco, înainte de Lupta de la Posada, pentru a prelua el conducerea Țării Transalpine în locul lui Basarab. Altfel nu se explică de ce regele maghiar a depus tot efortul spre a-l trece granița în Ardeal, la Cuhea, și totodată l-a făcut voievod în acel loc. Concomitent, l-a ajutat să scape din încercuirea făcută de ostașii lui Basarab și l-a ajutat să treacă pe drumul sării, al Mehedințului, spre Severin, iar apoi a ajuns teafăr la Timișoara. Se știe că în acea perioadă, Carol Robert de Anjou era în certuri cu sașii din Sibiu,  așa că traseul spre Sibiu era incert.

Profesorul Nicolae Angelescu a publicat cartea „Plimbări și mici excursii în Râmnicu Vâlcii”, în 2014, Editura Bibliostar. Domnia sa descrie că la nord de Dealul Cetățuia, Bogdănești, Bujoreni, terenurile ar fi aparținut încă de la începutul secolului XIV lui Negru vodă. În partea de vest, înspre Valea Teancului, se urmează alte înălțimi până la DEALUL TAOMIRULUI, al cărui nume păstrează încă amintirea voievodului Tugomir Basarab, din vremurile îndepărtate ale înfiripării statului românesc. Acest lucru ne arată că Negru vodă a fost și în Râmnicul nostru.

În Monitorul Oficial al Regatului României nr. 250 din 13 februarie 1892, găsim locația numită TAOMIR de pe moșia Cetățuia ce a aparținut  lui Tigomir Basarab (Negru Vodă):

„Terenul cu pădurea de esență gorun, numit Taomirul, de pe moșia Cetățuia, în întindere suprafața totală ca de 6.700 m.p., situat în comuna R.-Vâlcea, fost pendinte de monastirea Cetățuia, asupra D-lui Dumitru C. Deșliu, cu lei 685”. Acest lucru dovedește că zona Râmnicului era bine dezvoltată. Însăși Cozia Veche, strămutată în 1980 pe malul stâng al Oltului, la barajul de la Turnu, arată că era o construcție serioasă din acea vreme, bine adăpostită la poalele muntelui.

Cozia Veche

Mărturii arheologice aflate la Râmnicu Vâlcea, la Muzeul Județean din localitate:

După cum am menționat anterior, în tribul bessilor găsim, după Herodot și Strabon, pe sacerdoții templului lui Dionisie, purtătorii căciulii de vulpe, bassara. Dacii – burii – aveau legături cu Roma încă înainte de anul 100. Buridava Romană era cel mai mare oraș din acele timpuri.  Aici au găsit adăpost și refugiații din Macedonia și Bosnia din sec. XIII –XIV, construind o biserică în centrul orașului. Călugărul Blasius Kliner a scris despre oraș că și-a dobândit începutul pe la 1300 și a fost locuit și de sași, mai ales în partea centrală și veche a târgului. Nicolae Iorga vorbește de minoriții catolici ce ar fi reușit să-l convertească pe un principe pașnic din Râmnic, Nicolae, în 1345. Într-o scrisoare papală,  Clement al VI-lea îi enumeră pe cei care au sprijinit propaganda catolică, Alexandru, voievodul lui Basarab, Nicolae de Râmnic, Ladislau din Vidin, Stanislav, Aprozyo și Nicolae de Argeș. Catolicul Bonaventura Andreani din Câmpulung îi consideră pe sașii catolici ca fiind aduși la sud de Carpați, pe valea Oltului de Marghita, soția semi-legendarului voievod Negru Vodă.

Din datele menționate în aceste paragrafe, reiese că voievodul  Negru Vodă a stăpânit peste această parte de țară până la Dunăre pe sub Carpați fiind menționați munții Baia de Fier și Hirișești.

1390—1400: Mircea cel Bătrîn  voievod întăreşte lui Ion şi altora satul Braniştea Urăşei, ocină la Vadul Şercaiei şi o stînă în muntele Lereştilor, scutite de dări şi de slujbe.

„Noi, cela ce este întru Hristos Dumnezeu, bun credincios şi de Hristos iubitoriu şi însuşi ţiitoriu, Io Mircea velichi voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, oblăduindu şi domnindu toată Țara Muntenească și încă şi Laturea Tatariului şi hotarul de sub munte şi pre toată Dunărea. […]

Şi eu, Badea, carele am scris acest hrisov.

De pe limba slovenească pre limba rumânească, s-au tălmăcit de mine, protopop Vasilie, în 10 zile din iulie 7225.

Aceasta parie de pe originalul său cel adevărat bătrîn fără de niceo schimbare, adaogire, sau scădere s-au înoit şi s-au scris prin mine cel mai din jos iscălit, despre care mărturisesc cu sufletul mieu, întărind cu iscălitura şi cu pecetea mea, Făgăraş, iulie zile 23, 1777.

Antonie Monea Vineţeanul m.p. nemis.”

După  I. Puşcariu,  Fragmente istorice, IV, p. 45—47, sub 1417

Copie urmată de o trad. germ. din 1733.

Datat după sfatul domnesc. EDIŢII. Trad. D.I.R., B., 67-68, sub  <1414>. „Antonie Monea Vineţeanul” era un membru al familiei Monea din Veneția, cel care este pomenit în 1232 ca slujbaș al lui Negru Vodă, din Rășinari.

« In nex causal cu reminiscențele de la Câmpulung, permiteți-mi să reflectez cu câte-va cuvinte și la inscripțiunea genealogică a Monescilor din Veneția inferiórá, gravată în pétrá și pusă pe casa sa de lonasc Mone, Protopop și Notareș soborului mare din anul 1700.
Genealogia familiei Mone de pe acésta pétrá începe cu Grigorie Venotianul, Vistiernic al lui Negru-Vodă între anii 1185 — 1216, ceea-ce incide de minune cu timpul lui Negru-Vodă indicat mai sus.

Și acéstá inscripțiune genealogică a fost dificultată din motive, că în ea se află o lacună chronologică între anii 1279 și 1390, și că acest Protopop la anul 1728, când a compus acea genealogie, anevoie a mai avut la îndemână documentele justificatore din trecut.

Spre lămurirea acestor aparenții, trebue să observez, că eu, carele la anul 1860 am decifrat, încât s’a mal putut, acéstá inscripțiune de pe pétrá cam deteriorată prin tempestăți, luând de pe ea și un facsimile, pe care apoi d-l Nic. Densușianu l-a reprodus în «Columna lui Traian», din anul 1883, pag. 175, am făcut urmátórele băgări de sémá: Mai întâiu mi-a bătut la ochi, că sculptorul a gravat anii chronologie! marginal, la începutul rîndurilor chiar și cu întreruperea cuvintelor, și cu rămânerea anilor îndărăt de persónele la cari se refer, și că între rîndurîle indicate cu anii 1279 și 1399 n’a mai avut unde să suplinescă săritura aparentă. — Alta că, pe când la începutul și la sfîrșitul inscripțiunii, descendența personelor se indică cu cuvîntul genuit, de exemplu Gregorius Venelus 1185 genuit Grigorascum 1216, hic genuit Gregorium 1250, etc.,— pe atunci de aici încolo, de la anul 1279 până la anul 1390 se continuă cu terminul ex quo (sub-înțelegendu-se descendunt) Mailat, filia Comana et II Gregorius, hi divisi, etc., ceea-ce presupune cel puțin două sau trei generațiuni și o împărțire a moșiilor între unchi și nepoți condivisionali, cari suplinesc golul chronologic dificultat.

Referitoriü la isvórele, de cari s’a putut folosi lonasc Monea la compunerea genealogiei sale, pot da asigurarea din propria mea experiență, că familiile boeresci din ținutul Fogărașulul păstreză cu scumpătate documentele avitice în sicrine depuse la seniorii lor, și le grijesc ca Israilitenii sicriul cu legile lui Moise.

Între acestea și acum se mal găsesc chrisove vechi în original sau copie și traduceri legalisate, precum sunt: Chrisovul lui Mircea Vodă din anul 1392, prin care se confere boerilor Stanciu Egumenul și fratelui séu Călin satul Scorei; din anul 1400 boerilor Micu și Stoia satul Mundra; din anul 1417 boerilor Borcea și Călian Vadul Șercaii; mai departe chrisovul lui Vlad-Vodă II din anul 1432, prin care se
confer lui Roman satul Voivodeni, Săsciori și Sâmbăta; din anul 1437 lui Tatul, Ursul și Bera satul Mărgineni; apoi al lui Vlad III din anul 1452 dat boerului Stanciu Mailat din Dezsani, etc. Aceste și alte asemenea chrisove vechi, scrise în limba paleoslavică, au fost revăzute mal întâii! prin căpitanul suprem al Fogărașulul Paul Thomori, ajuns mal târziii Archiepiscop de Calocea, cădut în bătaia de la Mohács, 1526, expedánd despre ele sentințe aduse în scaunul de 12 boeri juxta ritum ei veterem huius terrae Fogarasiensis consuetudinern, spre recunóscerea drepturilor exemționale. Între ast-fel de sentințe aflăm și pé a boerilor Sandor de Vist, cu provocare directă la chrisovul original de la Mircea-Vodă.

Chrisóvele acestea vechi rețihendu-se se reínoiau cu diplome nouă scrise în limba latină, mai târdiu maghiară, sub titlul de nova donatio.
Boerii erau datori din timp în timp să-și continue arborele genealogic al familiei sale prin inquisițiuni la fața locului, că alt-cum cădeau din prerogativele lor, numindu-se apoi boeri căduți, iar moșiile lor deveniau fiscale.

Între ast-fel de împrejurări, stă afară de tótá índoéla, că și Ionasc Mone a trebuit să aibă archivul familiei sale, din care a putut compila tabla sa genealogică.

Ce e drept, istoriograful e dator să examineze urmele istorice cu sonda criticei celei mal severe, dar despre altă parte să nu cadă în patima scepticismului d’a dificultă cu ori-ce preț anticitățile și tradițiunile naționale.

Tradițiunea despre Negru-Vodă e atât de înrădăcinată în memoria poporului nostru, încât negațiunile tuturor savanților din lume nu sunt în stare d’a le alteră sau d’a le șterge nici în vecii vecilor.

Azi, când citești despre oraşul Râmnicu Vâlcea, nu poți să nu rămâi impresionat de dacii noștri localizați în toate împrejurimile, începând de pa Valea Oltului, cuprinzând actualul Stolniceni și până la dealurile molcome ale Buridavei dacice, bogate în sarea pământului. Fără sare nu se poate trăi. Vedem şi azi cum popoarele lumii se zbat să aibă sare, bineînțeles, cu mijloace moderne. Artera de circulație, Oltul, a favorizat dezvoltarea economică şi socială a localității. Regii timpului erau slăviți şi respectați pentru a păstra acest dar. Thiamarcos este un exemplu. Pământul mai ascunde şi azi comori ale vremii de atunci. Câtă organizare pe Traian pentru a pune mâna pe aceste bogății…! A făcut un drum modern după ştiinţa vremii pentru a străbate de la Dunăre până în Transilvania drumul în siguranţă şi pentru a pune mâna şi pe aurul dacilor din munții Orăștiei. A făcut podul peste Dunăre la Turnu Severin pentru a-i prinde pe daci ca într-un clește. A dezvoltat drumul Mehadiei pentru a ajunge la centrul sfânt şi sacru al dacilor la Sarmisegetusa. Ce ştiinţă era acolo acumulată!

Au adus armate întregi şi le-au localizat în Buridava romană, care, în timp, s-au răspândit și peste Buridava dacică. Armate întregi au staționat aici. Comerţul s-a dezvoltat cu Moesia cu orașele lumii de la sud de Dunăre. Cultura s-a dezvoltat şi nu este de mirare că mai găsim vestigii ale acelor vremuri. Episcopul german, Iordanes, a scris despre organizarea dacilor, spunând despre Deceneu, care pusese baza instituțiilor politice și religioase ale Daciei, că fiind un bărbat foarte învățat în științele filosofice, introduse la geți o disciplină morală, ca astfel să îmblânzească moravurile lor cele barbare; el îi învăță să cunoască regurile cele nestrămutate ale lumii fizice, făcându-i să trăiască amesurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe care le au scrise până în zilele noastre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învățat să poată deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și astfel i-a făcut superiori altor popoare în privința judecării lucrurilor, îndemnându-I totodată să-și petreacă viața în fapte bune; el i-a făcut să cunoască secretele astronomiei, le-a explicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particuler, cum trec planetele prin semnele acestea, cum crește și scade luna, cum se numesc cele 244 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun;  apoi el alese din tinerii cei mai nobili și cei mai deștepți, îi învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dete numele de pileati”.

Dio Casius a scris toată această organizare. În timpul lui Traian şi Decebal, scriitorul elen Dione Crsisostomul a scris de casta conducătorilor daci numiți sarabi și despre rolul lor în viaţă. Sigur că existau zei după care își organizau cultul. Aşa se face că Herodot, Strabon au scris despre aceste popoare, care vorbeau o limbă proto-latină, care se putea înțelege din estul îndepărtat, până peste Tracia, sudul Dunării, Panonia. Cea mai concretă relatare este poetul Ovidiu care a scris că înțelegea bine proto-latina pe care o foloseau geții. Ce exemplu mai clar!

Preoţii templelor lui Dionisos, Orfeu, Bendis aveau că semn distinctiv o căciulă de vulpe, numită bassara, o căciulă încovoiată întâlnită la sarabii daci. Aici a intervenit hazardul! Învățatul geograf Ptolemeu, înțelegând cuvântul sarab cu cuvântul arab, a lăsat scris că Jiul poartă numele de fluviul arabilor”, iar munții Haţegului poartă numele de muntele arabilor. De atunci încoace, bieții urmaşi ai dacilor au luat numele de arab, adică negru. Secolele ce au urmat au făcut ca noi să purtăm numele de arabi. Împăraţii ce au urmat au purtat numele de Filip Arabul sau Galerius, Regalianus, Licinius, neamuri de împărați care au dezvoltat Dacia. Toată cultura Daciei a rămas prezentă până azi. În timpurile care au urmat a pus amprenta asupra viitorilor Basarabi, purtători de căciulă de vulpe, bassara. Peste aceste teritorii bine organizate, au tot năvălit popoare, care au conlocuit cu valahii noştri.

Zona Vâlcii s-a dezvoltat. Natura a fost darnică cu localitățile noastre. Așa s-au construit locuri de apărare pe Dealul Capela, Petrişor, Cetățuie, Malul Alb.    Religia și-a spus şi ea cuvântul lui Dumnezeu. Au apărut biserici unde oamenii se rugau la Dumnezeu pentru a-i apăra de rele. Steagul dacic îl putem găsi în muzee. Ceramica s-a dezvoltat. Pentru o vreme s-au pierdut date istorice despre noua castă a sarabilor Basarabi, însă ei au continuat să-și dezvolte viața. Tot teritoriul de la Ţara Făgăraşului, Bârsei, munții Haţegului, Ţara Oltului, Banatul de Severin a fost plin de acești Basarabi, care au dus pe mai departe viața lor socială și militară. Nu poți să treci prin istorie şi să nu vezi rolul preoților purtători de căciulă bassara. Traian a adus cohorta 2 Flavia Besiforum, buni luptători şi preoți militari, pe care i-a cantonat la Mihăeşti, la Băiţa, Turnu Roșu, Cincşor, Râjnov, Alba Iulia. Ce au făcut acești oameni numiți beseni, preoți ai lui Dionisos Basereu? Şi-au dezvoltat cultura lor în zei, au făcut cetăți în zonele unde au trăit. La Făgăraş, un urmaş a lor a făcut cetatea lui Negru vodă. De unde numele…?! De la Arabii lui Ptolemeu. Iar cognomenul de Negru a rămas scris pentru vecie în neamul valahilor.

Azi este simplu când citești că în 1215 a fost un Negru Vodă la Câmpulung. A fost nevoit de vremurile de atunci să treacă munții la sarabii lui Negru. În timp apar documente cu acte lăsate de Negru Vodă la Rășinari, acte din Țara Făgăraşului la 1232, sub semnătura lui Grigore Venetrianu, omul lui de încredere. Cărţi scrise de oameni de cultură ca Ion Monea din Ținutul Făgăraşului arată o prezenţă continuă în tot arealul Banatului, Ţării Haţegului, Țării Făgăraşului, de continuitate. În ultimele decenii s-au descoperit vestigii arheologice cu zeități ca Dionisos, Orfeu, zeița Bendis, cultura ce se petrecea acum 1900 de ani. Se găsesc la muzeele din Făgăraş, Alba Iulia, Muncel. Acestea sunt documente vii de necontestat pe parcursul timpului. Aceste studii s-au făcut din anul 1980 încoace și se găsesc la Muzeul din Făgăraș, Alba Iulia.

 Trebuie să fi legat la ochi să nu apreciezi pe primul mare rege al Ţării Româneşti, care a fost nevoit să treacă munții la Curtea de Argeş, Câmpulung, să-și facă ţară nouă. Lui i s-au închinat ceilalți Basarabi, recunoscându-l ca rege. A primit pământ, a moștenit ce era al lui, începând de la Câmpulung până la Dunăre. A lărgit Ţara Românească. A cuprins inima ţării, adică Ţara Loviştei, loc de legătură cu Basarabii lui de la Sud de Carpați. De trecut în acele timpuri împreună cu regina lui, Marghita, chiar dacă era catolică. A fost urmat şi de rudele de la Dăbâca, fata lui Micud Banul.

Azi privim câş acest lucru, dar căsătoriile se făceau în funcție de interese. Și banul Micud avea interes! Banul Micud a fost devotat regelui Ştefan al V-lea, după care, lui Ladislau Cumanul. Când partida cu Ladislau a luat sfârșit, a trebuit să treacă munții. Aveau cetăți în toată ţara iar dovada că a fost însoțit de rudele lui, este acel boier Nan Udobă din Călimănești.

Această localitate, Dăbâca, a fost a romanilor. Prin anii 780─800   s-au găsit urmele unei cetăţi de pământ folosită de daci pentru transportul sării pe Meseș în jos, tot pe pământ bogat în sare. Era normal ca orice popor să dorească să pună mâna pe bogății! Regii maghiari o foloseau din plin. Aşa s-a ajuns în sec al XIII-lea ca ei să răsplătească pe fidelii lor. Aşa a fost şi cu Micud. Timpul ne arată că totul se plătește, şi, pe mai departe, documentele de netăgăduit arată că s-au înfiripat relații de rudenie şi clasă între urmașii lui Negru Vodăşi ai Banului Micud. Exemplul elocvent fiind Vlaicu-vodă care a onorat rudele lui cu pământuri în Făgăraş, la Șercaia. Voievodul Nicolae Alexandru privind discuțiile pentru pământurile bisericeşti din Bădești, arată clar că bunicul lui se numea voievodul Negru-Vodă ─ român.

 Azi, în zile de sărbătoare, privind pe cel mai mare voievod, Mircea cel Bătrân, ne arată că el l-a solicitat pe ruda lui de sânge, Nan Udobă, să-i dea loc pentru a construi Cozia. Deci, Nan Udobă avea rădăcini aici, venit odată cu Negru Vodă. Totodată, nu trebuie să fim legați la ochi şi să nu observăm că fratele voievodului Dan I a dăruit pământ din Dealul Licura (Petrișor) Mânăstirii Cozia Veche, iar voievodul Radu, tatăl lui Mircea, şi Dan I au dat Coziei de la Călimăneşti pământuri tot din Vâlcea ─ azi, Petrișorul. Deci, Cozia Veche înseamnă că a construit-o Negru Vodă cu constructori ardeleni. Frumoasă mânăstire şi în ziua de azi!

 În 1920, când s-au făcut studii arheologie la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, în mormântul lui Nan Udobă s-a găsit un inel de aur cu camee pe care este zeița Higeea şi zeul Asclepios, în jurul unui baston fiind un șarpe… Ce ne arată acest lucru? Cultură de înaltă clasă! La încheietura inelului, un leu. Aceasta-i cultura pe care sarabii noștri o stăpâneau.

 Negru Vodă a fost un Basarab. Nu avea nicio treabă cu cumanii, pecenegii. El a fost român. Acest lucru a fost recunoscut cu toată onestitatea de regele Carol Robert de Anjou. A spus că avea nume latinesc cum era societatea atunci şi poartă numele de Thocomerius. Devenind voievod al Țării Munteniei și reluînd legăturile cu biserica ortodoxă de la Târnovo, a preluat și numele de Tihomir. Datorită dibăciei lui a mărit Țara Românească, a avut relații bune cu voievozii români. Azi, datorită lui Radu Negru-vodă şi a lui Basarab fiul, după lupta de la Posada, noi vâlcenii avem pe viu tei monumente funerare la Titeşti, în care este pomenită pe veci istoria noastră. Pe unul din monumente este scris: Slavă lui Tugomer”, are şi un coif în faţă. Pe un alt rând este scris: „Io Basarab voievodul Munteniei”. Pentru prima dată este trecută Muntenia.

 În încheiere, eu, ca român, sunt nemulțumit total de oamenii de cultură din ţară şi județ, care au tratat cu mare nepăsare acest subiect. Nu este oprit nimeni să vină, să vadă şi să-și exprime o… umilă părere.

Trecând Munții Făgărașului în Țara Românească, și-a întărit relațiile bisericești cu Imperiul valaho-bulgar, luând numele de Tihomir, sau Tugomer. Acest lucru îl întâlnim azi la Complexul funerar din Titești, unde apare  particula IO, cuvânt slavon, desemnând voievodul ca un trimis al lui Dumnezeu. 

 Deci, Negru Vodă când a coborât pe apele Dâmboviței spre Curtea de Argeş, a fost urmat de „noroade de popoare“ cu care au organizat țara, pornind din zonele Câmpulungului și până la Dunăre. Pe Valea Oltului, la Perişani, a oferit două fâșii de pământ credincioșilor lui, maghiarii Lazlo şi Jigmon, lucru dovedit în acte de voievodul Mircea Ciobanul. Ca şi acum şi în acele vremuri existau unii care au vrut să le ia pământul, unii din aproprierea Vâlcii, boieri Bârseşti. Legea fiind corectă, s-a rezolvat situaţia. Pare un amănunt, dar care lămurește o situaţie din acele vremuri. Acest lucru ne mai arată teritoriul mare al ţării de care răspundea. Şi atunci, ca şi acum se făcea comerţ pe Valea Oltului, negustorii veniţi din orașele săsești din Sibiu, Brașov și alte scaune sibiene sau secuiești. Aşa s-a dezvoltat oraşul Râmnicu Vâlcea. Centrul oraşului a fost plin de viaţă de la descălecarea lui.

Şi nu numai atât, găsim în acte schimburi sau cumpărări de pământ la Baia de Fier, Hirişeştii Novaciului; mai găsim în Jaleşul Gorjului,la Tismana, că a împroprietărit rude de-ale lui din Dăbâca la Tismana, familia Dimitrie Dăbăcescu. Acestea au donat bisericii din Tismana pământuri pentru viaţa călugărilor şi biserici. Azi trebuie să fii legat la ochi pentru a nu observa că aceşti români veniţi cu el erau credincioşi şi au contribuit la dezvoltarea Țării! Aceste rude nu pot fi o întâmplare. Voievodul Dan, fratele lui Mircea cel Bătrân şi tatăl lor, voievodul Radu, au contribuit din plin la credinţa noastră din acele vremuri. La fel a făcut şi voievodul Vlaicu la dezvoltarea mânăstirii Vodiţa. Din documentele istoriei, voievodul Vlaicu s-a născut în anul 1325, iar voievodul Radu, în anul 1330. Deci, amândoi știu din copilărie de la bunicul Basarab și voievodul Nicolae Alexandru despre străbunicul lor Negru vodă și darurile lui acordate Dăbăceștilor. Deci, aceşti Dăbăceşti, fie din Călimănești sau Tismana, nu au apărut din senin. Ei au venit odată cu voievodul român Radu Negru Vodă. Aici, în zona Călimăneştiului, a oferit cele necesare lui Nan Udobă sau poate o altă rudă apropiată. Cu ajutorul lor a construit Biserica Cozia Veche. Această mânăstire a devenit centru bisericesc (biserică domnească) Locul a fost excepțional din punct de vedere strategic. Foarte greu de cucerit!     „Oltul, la intrare dinspre Călimănești, oferea o zonă de apărare inexpugnabilă” a scris Paul de Alep, la mijlocul sec al XVII-lea. Drumul în dreapta era apărat de apele Oltului la înălţime, iar pe partea stângă, era un pieptiș de munte de nu-l puteai ocoli. Călugării au făcut un pod mobil pe care îl ridicau sau coborau la nevoie! Mircea cel Bătrân a poposit la Mânăstirea Cozia Veche în vremuri de restriște, şi, de aceea, prin jurământul lui, a ridicat o altă Mânăstire şi mai frumoasă  pe care a împodobit-o cu ce avea el mai bun, devenind locul lui de veci şi de suflet. Boierul Nan Udobă, rudă de sânge, a venit şi cu o bogată zestre culturală: inelul de aur cu zeități, care au fost cultivate în Dacia ca Asclepios, Higeea, bastonul zeului cu un şarpe încolăcit în jurul lui, iar pe inel este reprezentat un leu. Azi, cu surprindere, studiind moneda împăratului Filip Arabul (un sarab din casta sarabilor daci), găsim căciula dacilor, sabia curbă a dacilor, un vultur cu o coroană în cioc ca semn al puterii, precum şi un leu (puterea romanilor) şi simbolurile legiunilor a V-a şi a XIII-a.  Mai găsim stindardul de luptă al dacilor. Toate acestea nu au fost întâmplătoare, ele arătau puterea dacilor. Ce mai găsim în mormântul lui Nan Udobă? Găsim perle cu simbolul florii de crin. Extraordinar! Arată legăturile din acele vremuri cu casele domnitoare din Franţa, dinastia Capețienilor!

Acest lucru este înainte de 1290. Deci, Negru Vodă se înrudea cu familii puternice. Acest simbol al Capețienilor exista înainte de 1290. L-au adus la Curtea de Argeş și Câmpulung, înainte de luptele lui Basarab cu Carol Robert de Anjou din 1330.

Asta arată că făcea parte din casta Basarabilor, castă cu nume mare şi cu respectul cuvenit. Această castă s-a perpetuat de la sarabii daci, după cum a scris marele B.P. Haşdeu, privind Basarabii. Aşa se explică şi existenţa altui Negru vodă din 1215, de la Câmpulung. Privind construcţia acelei mânăstiri de care a vorbit marele domnitor iubitor de biserici, Matei Basarab, care a spus că Negru vodă face parte din Casta Sarabilor, Densușianu, în lucrarea sa „Dacia preistorică” a scris: În textul lui Dio Crisostomul și Iordanes, numele de zarabi ne apare numai ca o simplă formă trunchiată în loc de Basarabi, întocmai după cum în istoria bizantină a lui Chalcocondylas, Dan, voievodul Țării Românești de la 1444, mai era numit „fiul lui SARABA”, în loc de Basaraba.

 Negru Vodă a fost o continuitate a castei sarabilor daci şi ulterior al Basarabilor. Aşa se explică şi prezenţa familiilor de boieri Basarabi, prezenți pe tot spaţiul regatului lui Decebal şi Traian, și care în corpore s-au închinat lui! Era normal ca şi în zona Vâlcii, unde au trăit alţi Basarabi, ţinând cont de puternica Buridavă, să fie în zonă şi alţi Basarabi, cu care poate erau în conflict. Acest lucru l-a făcut să stea un pic mai departe de puternicul centru de la Hinăteşti și să dezvolte Călimăneștiul, oraş mai apropiat de Curtea de Argeş, capitala lor, sau cetatea lor din Argeş. Odată cu liniștirea vremurilor, urmaşul lui Mircea cel Bătrân a pus accentul şi a dezvoltat una din cele mai bune capitale ale Ţării Româneşti.

 Azi este o mândrie să treci pragurile Coziilor, ca pe ceva sfânt și unde poporul român trăieşte cu sfințenie în aceste locuri!

Cu mult respect, azi, îi dau dreptate patriotului român I CAV De Puşcariu în privința lui Negru Vodă. El este primul voievod român după regele Decebal în Țara Românească după 1290, ce a cuprins teritorii din Țara Făgăraşului, Amlașului, Hațegului, Bârsei, Țara Loviştei şi Țara Românească. El se înrudea cu banul Micud de Severin şi comite de DĂBÂCA, fapt certificat de nepotul voievodului Vlaicu şi voievozii Radu şi Dan prin rudele de sânge aduse cu ei din DĂBÂCA, pe care le-au împroprietărit la Călimănești şi pe râul Jaleș în Gorj.

 Dovada cea mai elocventă este inelul boierului Nan Udobă, găsit în mormântul din biserica domnească de la Curtea de Argeș și mai ales o bijuterie ce reprezintă floarea de lis! Acest simbol al dinastiei Capețiene, o mândrie pentru nobilii din acele vremuri, ne arată că Basarabii noștri în frunte cu Negru Vodă se înzestraseră cu acest simbol înainte de venirea la putere a Angevinilor!

Isidor Ieșan mai consemnează:

« Rama se întâlnește și în Dacia-Traiană. Tradiția națională constatată mai întâi în prima jumătate a secolului VII ca tradiție scrisă, a păstrat cunoștința originei de la ”Râm” (Ruma, Roma). Existența tot a aceleași numiri românești de sate, de platouri, râulețe, orașe etc., în Bosnia și în Dacia-Traiană să nu ne documenteze oare o conexiune reciprocă, o legătură etnică din timpuri vechi îndepărtate ¬ mai întâi pe timpul romanilor, apoi pe timpul formațiunei poporului român, apoi și mai cu seamă p timpul luptelor bogumilice, când Bosnia a fost un azil al tuturor sectarilor persecutați ¬ între această țară și Dacia-Traiană? Desigur că da!

Când și cât timp au existat „bessi” sau „bossi” în țară?

Dacă vom cerceta originea și însemnătatea insignelor, capetelor negre de arapi pe marca țărilor române (ale Basarabilor). Dacă vom asemăna marca veche a Bosniei cu marca țărilor românești din stânga Dunării, deci cu marca Basarabilor.

Când și cât timp au existat „bessi” sau „bossi” în țară?

Ce privește această primă chestiune, apoi despre aceasta am amintit deja mai sus într-un mod destul de detaliat. Acvolo am arătat, că poporul „bessilor” au fost un trib dacic foarte răspândit, foarte energic și foarte puternic, că el a existat aici în țară deja înainte de romani, de unde trecu pe timpul romanilor peste Dunăre și se așeză și în Dacia-Traiană. Acolo am amintit, că ei au fost răspândiți aproape peste tot Balcanul, dar mai ales spre nord-vest în Iliricul roman, ai căror urmași îi aflăm și astăzi încă în Albania sub numirea de „Schipetari”, popor de munte sau ”Albanezi”.

Mai sus am arătat că prin această țară există o mulțime de numiri topografice și familiare etc. Ce poartă numele acestui popor, apoi aceasta e desigur dovada cea mai bună, că acest popor a trebuit să existe foarte lung timp în această țară.

Ne mai rămâne să mai adăogăm  aci unele puține, spre întărirea ipotesei noastre ce o desvoltăm aci în acest studiu și anume despre: cuvintele amintite mai sus ca: „Bassapara”, „Besikava”, „Besarsus” a lui Horațiu, „Ad Bassante”, „Bassareus” etc. Cuvinte ce seamănă foarte mult cu cuvântul „bessi” și  „Bassaraba”, despre care spune ilustrul nostru învățat B. P. Hașdeu, că el (Basaraba) aparține unei caste nobiliare dacice[30]. El spune că Basarabii sau Basarabeștii nu numai că se derivă de la besi, beși, besseni, bosseni etc., ci ei aparțin chiar acestui popor. Aceasta o susține și D. Onciul zicând: „În legătură cu această tradiție fie observat, că cu multă probabilitate se derivă și numele Basrabilor de la un neam trac al Peninsulei Balcanice numit „bessi” al cărui vechi centru în Muntele Rodope era cetatea Besapara”. Deci Onciul derivă cuvântul Basaraba, prin metatesis, direct din cuvântul Bessapara.

Această castă nobilă a Basarabilor a putut deci ușor să aparție precum vedem poporului „bessilor” iar numele de  „besi” sau  „bossi” să aibă însemnătatea de  „nobil”, deja prin acea, fiindcă această stirpă dacică a  „bessilor” era însuși un popor nobil și foarte însemnat. Noi știm că din această stirpă nobilă au eșit mai mulți împărați romani. Așa se înaugurează  de la anul 235 încoace un șir lung de împărați romani eșiți din sânul acestor „besseni” , sau precum zice Hașdeu  „Bassara” . Numirea de „bessi” sau „bossi” provine mai târziu adeseori, chiar special numai pentru poporul român, în istorie. Așa provine în cronica amintită ungară la Simion de Keza și la alți scriitori de documente vechi sub expresiunea „terra silva Blachorum sive Bessinorum”.

ROMÂNII SUNT CUNOSCUȚI ÎN ȚARA UNGUREASCĂ SUB NUMIREA DE „BESSI” ȘI SUB GEYZA (972 – 995) ÎNAINTE DE ÎNTEMEIEREA STATULUI MAGHIAR, APOI SUB ȘTEFAN CEL SFÂNT (997 – 1038), ÎNTEMEIETORUL REGATULUI LOR.

Deci dară și în secolul al XI-lea împreună cu alte neamuri; ca unii ce erau un popor foarte energic și care prin căsătorii s-au amestecat în mare parte cu maghiari, de unde s-au născut nobilimea maghiară de azi, pe care înainte pe când veniră ei din stepele Asiei nu o avuse.

Tot cronica maghiară zice despre aceasta următoarele: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore ducis Geyzae et sancti regis Stephani quam diebus regnum aliorum bohemi, poloni, graeci, hispani, Hismaelitae  „bessi” sive vlachi, armeni etc. „Qui diutius in regno commorendo, quamvis illorum generatio nasciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti, nobilitatem pariter et descensum sunt adepti”. ( I. De introitu diversorum nationum in Hungariam p. I. C.12).

Ei au fost căpătat acolo (în Ungaria) pe la anul 1234 privilegi cari le-au fost avut înainte de la Bela IV. Deci prin secolul XIII erau românii numiți încă „bessi” și deosebit de un popor mare și extins cu cari era populațiunea aleasă maghiară de tot mândră de a se amesteca prin căsătorie și de a deveni însuș nobilă.

D. Onciul amintește singur în „Originele” că strategicul și istoriograful grec Kekaumenos, susține că românii au fost numiți la început adeseori, când  „daci”, când  „bessi”.

Poporul român din Transilvania purtase lung timp numirea de „ausoni” și de „bessi”. În Transilvania există un teritoriu care se chiamă și astăzi „țara Bârseri”, iară românul de acolo „bârsan”.

Pe timpul invasiunei a ungurilor în Pannonia romană la anul 895 se chiamă teritoriul acesta „țara bessenilor”.

După ce au pătruns în Panonia, în 895, pe parcurs, ungurii au ocupat și Transilvania începând de la nordul ei și treptat au ajuns prin anii 1200 la sud de Olt unde au găsit populații românești compacte, ca în Țara Oltului, Hațegului și Banatul de Severin. Despre acest lucru a scris Notarul Anonim în Gesta Hungarorum, pe care îl citează în Cronica Ungară Simon de Keza.

  El folosește expresia „terra silva blachorum sive bessinorum”.   În Transilvania au apărut și triburi pecenege iar în timpul lui Andrei al II-lea se consemneaza „terra silva blachorum et bissenorum” creându-se o confuzie si o manipulare în timp între populația românilor (bessilor) și a pecenegilor numiți bisseni.


[30] B.P. Hașdeu. Etymologicum Magnum Romaniae, București, 1894, sub litera B Basarabba, p. 285-350.

A fost Țara Loviștei cnezat în secolul XIII-XIV?

În Cronica ungară, Simon de Keza recunoaște că notarul anonim din Gesta Hungarorum, în 896, relata că atunci când ungurii au ajuns în Panonia au găsit aici triburi de vlahi și bessi. În ținuturile de la sud de Olt și Țara Făgărașului existau pădurile vlahilor si bessenilor. După 1210, când Andrei al II-lea a pătruns în Țara Bârsei și a donat-o cavalerilor teutoni, iar ținutul Sâmbetei, cavalerilor benedictini, întâlnim sintagma Terra Blachorum et Bissenorum (pecenegi).  Cu alte cuvinte, se voia ștergerea din analele istoriei a existenței românilor (besseni) și substituirea lor cu o populație nomadă înrudită cu ungurii și aciuată pe aici mult mai târziu, printr-un simplu joc de cuvinte (bissenorum).

După cum se știe, după moartea regelui Andrei al III-lea,  regatul maghiar l-a avut ca rege pe Carol Robert de Anjou. Otto de Bavaria a fost și el rege pentru o vreme. Acesta însă a fost prins și întemnițat de către voievodul Transilvaniei Ladislau Kahn, care era în relații bune cu voievodul român Tihomir, ce descălecase din Țara Făgărașului și formase Țara Muntenească la sudul munților, cu capitala la Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș. Dovada în acest sens o constituie monumentul de piatră din Titeștii Vâlcii pe care scrie: „MUNTENIA [EU VOIEVODUL BASARAB AL MUNTENIEI]”.

Voievodul Ladislau Kan, fiind în relații bune cu voievodul Tihomir (Negru vodă), și care stăpânea și cnezatul Țării Loviștei, așezat ca un țarc între Munții Făgărașului și Munții Coziei ¬ ca o cetate ¬, în care găsim și azi mai multe cruci de Malta, bine orânduite spre Valea Topologului, ca borne kilometrice. Multe dintre ele sunt în Titești, la Tarure, la Târnăcioara, vizibile și azi, având mărimi de până la 1 m. Zona este binecunoscută încă de pe vremea împăratului Traian, care a construit în zonă castrele din Titești, Copăceni, Racovița cu drumul roman ce făcea legătura cu Turnu Roșu și Valea Oltului spre Arutela.

În acest spațiu, voievodului Tihomir is-a încredințat pe tânărul rege Otto de Bavaria, spre a fi păzit de către voievodul Ladislau Kan. Acest teritoriu a fost cuprins în Țara Românească (Muntenească), fiind sub tutela contelui Conrad de Tălmaci și stăpânit de către Tihomir și asociatul la domnie, fiul său, Basarab. De unde știm acest lucru? Din deducție! Atunci când regele maghiar Carol Robert de Anjou a venit să cucerească Țara Românească, în 1330, el a avut ca obiectiv să pună din nou mâna pe Țara Loviștei, care a fost cuprinsă de Basarab. ,,După ce am trecut de Țara Transalpina (adică a lui Basarab, n.n.), ne-a întins o capcană, el cu fii lui, în ținuturile noastre (adică ale lui Conrad, n.n.)”. Țara Loviștei, acest cnezat, era o barieră greu de trecut dar necesară pentru legăturile comerciale ale Ungariei cu sudul Carpaților, spre Valea Dunării, Vidin și Curtea de Argeș. Acest obiectiv îl avea în vedere voievodul Transilvaniei Toma Szeseni, cel care i-a instigat cel mai mult pe Carol Robert de Anjou, la invadarea țării. El mai primise și teritoriile din jurul Sibiului ca dar de la rege. Așadar, Basarab cunoștea bine zona încă din perioada când, împreună cu voievodul Tihomir, au pus stăpânire pe acest loc, iar drept mulțumire, i-a ridicat un memorial în cinstea lui.

Pe placa memorială este consemnată cinstea acordată lui, apoi este trecut un coif în fața preasfântului nume, arătând că a făcut parte din rândul cavalerilor dinastiei Basarabilor. Pe ultimul rând este consemnată și titulatura de rege și conducător spiritual ortodox: IO, preluată de la rudele lui din Târnovo, ale împăraților Asani. Citind această particulă << IO >>, ne dăm azi seama, că existau legături cu impriul româno-bulgar, dinainte de descălecarea lui la Câmpulung. Așa se explică și refugiul asanilor la nordul Dunării în situațiile când erau expuși la pericolul bizantinilor, în cetățile Argeșului sau Câmpulungului. Voievodul Basarab, după ce l-a trecut pe Tihomir sub forma particulei << IO >>, a urmat voievodul Litovoi, cu litera slavonă „L”, apoi voievodul Seneslau, cu litera  „S”.

Din nefericire, s-a pierdut bucata de piatră pe care era scris următorul voievod, probabil Bărbat, atunci când această comoară „de aur” a fost descoperită, fiind ascunsă în drumul de piatră din fața bisericii din Titeștii Vâlcii, în anul 2002, de către pr. Mihai Teleabă.

Tot în apropiere de Perișani, voievodul Tihomir Radu Negru vodă, atunci când s-a stabilit în zonă, a oferit pământ la doi maghiari (Jigmond și Laslo), care l-au urmat în Țara Românească, fapt dovedit de către voievodul Mircea Ciobanu.

Urmașii lui Jigmond și Laslo s-au plâns domnitorului că boierii din Bârseștii Vâlcii le luaseră terenurile primite de la Negru vodă. Mircea Ciobanu, studiind actele, le-a dat dreptate. Așadar, avem certitudinea că Negru vodă a avut Țara Românească, de la munte până la Dunăre. Din unele acte reiese că, munții de la Baia de Fier și Novaci, au fost sub stăpânirea lui Negru vodă.

Voievodul a adus  cu el și rudele sale din Dăbâca, cărora le-a oferit, în dar, pământuri în Călimăneștii Vâlcii (urmaș Nan Udoba). Nan Udoba a oferit voievozilor Radu și lui Dan I care, la rândul lor, au donat Coziei vechi, și Valea Jalesului (Runcu Gorjului)  ¬ Dăbăceștilor (urmaș Dimitrie Dăbăcescu), care a oferit pământ voievodului Radu pentru a construi Biserica de la Tismana.

În Titești, jud. Vâlcea, după ce a ieșit victorios în Lupta de la Posada cu Carol Robert de Anjou, Basarab a ridicat trei monumente funerare și o biserică. Acest lucru a fost consemnat două secole mai târziu de către istoricul plonez Maciej Strijkowski, în 1575, scriind că a văzut cu ochii lui aceste monumente și biserica, la două zile de Sibiu.

Evanghelistul Luca în cap. 19, versetul 40…  Pietrele vor striga.Mântuitorul către ucenici Zic vouă: ,,Dacă vor trecea aceștia, pietrele vor striga”.

În 20 mai 1388, voievodul Mircea cel Bătrân a semnat actul de ctitorie al Mănăstirii Cozia în Râmnicu Vâlcea. El a donat terenul de la Troianu până la Râul Râmnic (Olăneștiul de azi), str. Ulița (Strada Știrbei vodă de azi). Înaintea lui, tatăl său Radu și fratele Dan, dăruiseră Coziei vechi terenuri din dealul Licura (Perișorul de azi). Acest lucru ne arată că Biserica Cozia a fost ridicată de înaintașii săi, adică Negru vodă, cel care împroprietărise neamul adus de el din Dăbâca Clujului și al cărui urmaș a fost boierul Nan Udoba, cel înmormântat la Curtea de Argeș, în Biserica Domnească. Nan Udoba îi dăruise lui Mircea cel Bătrân terenul pentru construirea bisericii Cozia nouă.

Aceste neamuri din Transilvania erau de spiță nobilă și înrudite cu neamurile domnești ale capetienilor francezi. Dovada o constituie floarea de crin realizată din perle din mormântul lui și inelul de aur, cameea pe care sunt înfățișați zeii Asclepios și Higeea. Acest simbol al florii de crin este preluat și de Negru vodă (Tihomir, Thocomerius cum a scris Carol Robert de Anjou, referitor la tatăl lui Basarab). Floarea de crin este un simbol dinainte de Dinastia de Anjou.

Scutul lui Basarab găsit în Mormântul Nr. 10, este realizat după modelul francez îmbinat cu semnul heraldic al lui Litovoi, fasciat, cu bare roșii și verzi pe fond auriu.

Înrudirea voievodulu Tihomir cu banul Micud de Severin, comite de Dăbâca, căsătorindu-se cu fata lui, Marghita, a dus, în timp, la întreținerea legăturilor de rudenie cu transilvănenii și menținerea strânselor legături cu Țara Făgărașului și Amlașului. Acest lucru s-a oglindit în timp asupra românilor din Făgăraș, Țara Oltului, Hațegului, Bârsei, Banatului, unde românii se conduceau după legile lor strămoșești.

După noua formulă ar reieși că în această parte de țară pecenegii au existat înainte de 895 când de fapt ungurii erau împinși de la spate de aceștia, încă de la Atelkuz.

         Ţarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri şi au fost atât de eficienţi încât i-au determinat pe ungurii din teritoriul Atelkuz (una din patriile lor temporare dintre Don şi Nipru) să plece spre Panonia în teritoriul unde va lua fiinţă Ungaria.

După Wikipedia:

Pecenegii (în latină bisseni sau pacinacae, în maghiară besenyő) au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă (în sursele bizantine) erau cunoscuți ca πατσινáκοι = Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă și persană Bjnak/Bjamak/Bajanak, în tibetană Be-co-nag, în limba georgiană (gruzină) Pacanak-i, în armeană Badzinaghi, în limbile slavilor răsăriteni Peceneghi/Pecenezi, în limba poloneză Pieczyngowie/Piecinigi și în textele redactate în latina medievală Bisseni, Bessi, Pizenaci.

Etimologie: Numele pecenegilor derivă din limba turcă veche și înseamnă „cumnați” sau clanuri/triburi înrudite, ca argument aducându-se sensul „înrudit”, pe care termenul  bajanaq / bajinaq  îl are în limbile turcice. Potrivit unei alte ipoteze etnonimul ar fi însemnat „pădurean”. Istoricul ungar György Györffy a evidențiat faptul că mai mulți codri din Europa de est amintesc, prin numele lor, de acest popor:

  • Silva blacorum et bissenorum  din sudul  Transilvaniei.
  • Pădurea pecenegilor din regiunea  ucraineană  Vinnița.
  • Pădurea pecenegă de pe malul râului Rosava  din  Polonia.
  • Silva Pieczyngarum din sud-vestul Poloniei
  • Concentrarea  de toponime pecenege din județele (păduroase) Harghita și Covasna (între altele Biborțeni, Baraolt, Ozun).
  • Într-un document din 1218, pecenegii din zona Bakony, în vestul Ungariei, sunt menționați ca „oamenii pădurii”.

Cronologie, după wikipedia:

  • 860 – Triburile hazare și oguze, în alianță, atacă pecenegii pentru a-și proteja rutele comerciale. Pecenegii trec Volga și se așază în zonele locuite de unguri.
  • 885 – Pecenegii îi atacă pe unguri și îi împing spre vest.
  • 889 – Pecenegii trec granița hazară și se stabilesc în Lebedia (sau Levedia), una dintre patriile temporare ale ungurilor (după numele unei căpetenii maghiare, Lebed sau Leved).
  • 889-893 – Pecenegii se mută în ținutul Atelkuzu (Etelköz). Pecenegii domină de asemenea stepele din zona Nipru-Don.
  • 893 – Pecenegii suspendă urmărirea ungurilor și își așază tabăra, pentru iernat, la gurile Bug-ului. Atacați de triburi oguze, pecenegii trec Volga și Donul, înghețate, ajungînd în Atelkuzu. Unii pecenegi au rămas blocați lângă râul Yaik (Ural).
  • 894 – Pecenegii, aliați cu bulgarii, îi împing pe unguri din Atelkuzu dincolo de Carpați pe teritoriul Ungariei de astăzi.
  • 903-905 Pecenegii înaintează și ocupă Oltenia (tribul Giaxihopon) și Banatul; în Transilvania, în apropiere de Alba Iulia, se stabilește tribul peceneg Gyula
  • 913 – Pecenegii sunt împinși de turcii karluci în josul râului Sîr-Daria și spre lacul Aral. Pășunatul se face între Ural și Volga.
  • 915 – Cronicile îi menționează pe pecenegi ca inamici ai slavilor răsăriteni. Cneazul Igor încheie un tratat de pace, stabilind frontiera între Don și Nistru.
  • 917 – Pecenegii sunt incitați să atace Bulgaria, dar amiralul Romanus Lecapenus nu reușește să-i transporte peste Dunăre.
  • 20.VIII.917 – Pe râul Achebi, între Anhialos și Messembria, țarul bulgar Simion, aliat cu pecenegii, înfrânge armata bizantină.
  • 927 – Nikolaos Mysticus îl avertizează pe țarul Simion în legătură cu o alianță formată alani, pecenegi și „sciți”.
  • 934 – Pecenegii sunt aliați cu ungurii la invadarea Traciei bizantine.

Isidor Ieșanu, în cartea sa „Secta Paterenă în Balcani și în Dacia-Traiană”, trage următoarele concluzii, scrise în 1912.

Andrei al II-lea, în 1210, recunoscând pe vlahi drept stăpâni ai Silvei Blachorum ca pe cei care traversau teritoriul, chiar pe sași îi punea să plătească vama românilor. În aceste zone se localizaseră în timp și pecenegii. Din acest moment, zona a căpătat  numele Tera Silve Valahorum et Bisenorum! Numele de biseni dat de maghiari pecenegilor  a creat, în timp, ideea că aici nu au mai existat și populația numită bessi, adică tot valahi, sosiți încă din timpul împăratului Traian. Acești luptători din tribul besilor au fost aduși la Baița, Cincșor, Râjnov. Simon de Cheza și notarul anonim au consemnat acest lucru. Cert este că populația valahă a avut continuitate pe aceste meleaguri până în ziua de azi. Ei au crezut, inițial, în zei, fiind preoții sacerdoți ai zeului Dionisos, Orfeu, zeița Diana, Bendis, purtători de căciulă bassara. Deci, această populație a fost răspândită în Țara Făgărașului, Oltului, Hațegului, Olteniei, Banatului,vorbitoare a libmbii devenită limba română. În ultimile decenii, s-au descoperit arheologic, în aceste zone, zeii pe care îi slujeau,  semn de continuitate a lor pe acest pământ. Inițial Casta Sarabilor daci, purtătoare de căciulă dacică,  a devenit în timp dinastia Basarabilor. Purtatoare inițial a căciulii specifice sarabilor daci, un exemplu concludent este Vlad Țepeș, redat în diverse ipostaze ale timpului, după care domnitorii români, ca Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, dorobanții români.

B.P. Hașdeu zice în opul său mai sus citat că „sarabii” și „basarabii”, (adică după mine și după cum am arătat mai sus „bessi” de odinioară), posteriorii își iau cuibul lor în Munții Hațegului și ai Olteniei, căci aci în jurul Drobetei și a Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, prin urmare se poate zice și al castei nobiliare a „sarabilor” respective a „bessilor”, adică al acestui trib dacic al „bessilor”, care se va fi putut lăți în decursul timpurilor și prin alte părți locuite de români; că aci au existat ei între secolele V și VI, în intervalul cel mai furtunos al evului de mijloc, pentru care istoria orientului și mai ales ce privește poporul român nu și-au aflat fixarea sa exactă. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunile cari sub raportul hidrografic reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan, pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie.

Deci oare cuvintele: bessi, bossi, Bosnia, Besara, Basaraba, Bârsa, Basapara, Basarsus, Bossanius, Add-Bassante, Besenius, Bessiana, Bessicuca, Bissuca, Bessarica, Bessarius, Bessicava etc. să n-aibă toate aceste cuvinte una și aceiași origine comună? Eu susțin că da!

Și aceasta cred că am argumentat-o îndestul în cele premergătoare!

În anul 895 se stabiliră ungurii sub conducerea lui Arpad, la Nordul Daciei în Pustă. Această năvălire determinează o mare mișcare a daco-romanilor adică a „bessilor” deja români. Hașdeu în opul său sus amintit, zice: „Năvălind în Panonia despre nord și Orient, ungurii au trebuit ferește să împingă pe românii de acolo în cele două direcțiuni opuse punctelor de intrare, adică spre Occident și spre Sud. Spre Occident au fost împinși românii pe cari îi găsim apoi în Moravia cu totul depărtați de restul Românimei și slavisați fără nicio greutate (ba chiar și până în Bohemia Aut.), spre sud, adică preste Dunăre au fost împinse alte cete de români, din cari unii cei din Bosnia mai ales și-au păstrat mult timp naționalitatea și s-au serbisat abea după secolul al XVII), alții ─ istriano români ─ au nimerit tocmai pe la Triest, unde au putut să reziste cât timp au durat influența itliană, astăzi însă din cauza șovinismului popilor croați și a influenței preponderente a croaților, sunt pe cale de a fi cu totul slavisați; în fine, o seamă, numărul cel mai mare trecând prin cel bulgăresc, ca păstori de vite cornute ce au fost românii la început aproape pretutindine pe amândouă malurile Dunării în Dacia și în Balcani, s-au strecurat în Macedonia în Epir și în Tesalia, unde nu s-au desnaționalizat din cauză că acolo se începuse deja lupta între greci și între slavi, astfel că nici grecii nu mai erau tari, nici slavii nu erau organizați încă atât de tare. Profitând de acest antagonism, românii știură cu dibăcie a se însoți când cu grecii în contra slavilor, când cu slavii în contra grecilor, căutând mai pre sus de toate a se consolidă, iar după ce se consolidase isbutiră a funda apoi imperiul româno-bulgar al asanilor.

Despre năvălirea ungurilor preste români mărturisește și istoriograful rusesc Nestor, un scriitor din secolul XI-lea zicând că: „între anii 886-898 (Ed. Miklosich, p. 12) au trecut ungurii pe lângă Kiev, pe dealul ce se numește „cel unguresc”, și ajungând la Nipru au așezat acolo corturile lor, căci și ei umblau cu corturi ca și cumanii, și venind din părțile răsăritului, s-au repezit preste munții mari și au început a face răsboiu cu românii și cu slavonii, cari locuiau pe acolo. Mai întâiu locuiră pe acolo slavonii, dară românii își supuse sieși pământul lor, iară de aici au alungat ungurii pre români și au rămas ungurii cu slavonii la un loc, pre cari încă i-au fost supus și de atunci se chiamă țara aceasta: Țara Ungurească, și au început apoi ungurii a face răsboiu grecilor, prădând Tracia și Macedonia până la Tesalonichi”.

Azi, străbătând în lung și-n lat acest teritoriu de importanță strategică încă de pe timpul lui Traian, consider că, după urmele arheologice și cercetările făcute la Brezoi, Racovița, Titești, Radăcinești de către Grigore Tocilescu, Cristian Vlădescu precum și după studiile istorice ale lui Iorga, Drăghiceanu, Drăghicescu, Ion Conea, Sacerdoțeanu, ne arată că au găsit ceramică, unelte de lucru, monede încă din perioada neolitică la Brezoi, Boișoara, Titești, unelte întâlnite chiar la Muzeul de Istorie din Râmnicu Vâlcea.          Urmând descoperirile arheologice legate de conviețuirea popoarelor aduse de romani cu dacii noștri, ulterior, populația băștinașă și-a îmbogățit gena și cu alte nații venite dinspre Asia (pecenegi, cumani) în căutare de hrană  și adăpost, folosind Valea Oltului ca drum, făcut de Traian, spre Transilvania și Occident. O parte din ei au rămas și în această parte de țară, organizându-se ca loc strategic de apărare și viață, în acest cuibar așezat la poalele Făgărașului și adăpostit și de Munții Coziei și Lotrului. Dovadă sunt multiplele cruci Malteze  săpate în piatră pe întreg teritoriu al Țării Loviștei, plecând dinspre Boișoara spre Valea Topologului, unele din ele parcă ar fi vrut să marcheze terenul, fiind așezate ca un fel de borne kilometrice din loc în loc dinspre Boișoara, Titești, Podeni, Mlăceni, direcția fiind spre Valea Topologului către Curtea de Argeș a valahilor. Aceste monumente de artă vechi de peste 7 secole și cele mai multe, peste 15, prezente și astăzi sub formă de cruci săpate în piatră cu dimensiuni până la 1 m,  nemaîntâlnite în alte părți ale Țării Românești. Prezența acestor cruci pe întreaga arie a Țării Loviștei, teritoriul cunoscut sub numele de Terra Loysta din timpul lui Bela al IV-lea, având ca orientare râul Topolog, ne arată că, aici, dacii și valahii noștri și-au construit lăcașe de cult, biserici, unde-și duceau viața spirituală și cea de zi cu zi.

Inițial, sediul era în așa-numita locație Cășerie din al cărei trecut persistă un mare bolovan cu o imensă cruce însemnată cu litere chirilice. Acest loc este cinstit și azi de locuitorii din Titești care, cu ocazia zilei de sărbătoare a Bobotezei, vin și iau apă spre a sfinți cu ea pe titeștenii ce sunt urmași ai celor de la Cășerie.

         Atunci când Negru Vodă a coborât din Făgăraș la Câmpulung cu a lui soție, Marghita, de religie catolică, precum și cu poporul ce l-a urmat: români, sași, maghiari a dăruit multora pământuri ca drept mulțumire pentru slujbele ce le-au făcut.

         În timpul voievodului Mircea Ciobanu s-a eliberat un act de proprietate pentru urmașii lui Lață si Jimon, maghiari care primiseră pământ la Perișani de la Negru Vodă. Carte de mână a lui Mircea Ciobanu din 8 iulie 1558: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod și domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul marelui și prea bunului Radu voievod. Din domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jimon și lui Lață și lui Jimon și cu fiii lor câți Dumnezeu le va lăsa ca să fie ocină în peri, două funii pentru că le este veche și dreaptă ocină și de dină încă din zilele lui Negru voievod”.  

        În acea perioadă au coborât pe Valea Oltului, după cum scrie călugărul Bonaventura de la Câmpulung și negustori sași care s-au așezat în piața din Râmnic. Atunci când a avut loc conflictul dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei care a pătruns în Țara Românească pe la Severin cu o armată și voievodul Basarab I, luptele s-au desfășurat la Posada din Țara Loviștei, într-un loc pregătit din timp ca o capcană de către voievodul Basarab, lucru reieșit și din Diplomele eliberate de Carol Robert de Anjou. Acest lucru ne arată că voievodul Basarab, un urmalș al lui Negru Vodă știa bine zona Țării Loviștei și cu acest prilej a ales locul potrivit pentru luptă.

După părerea mea, Țara Loviștei era bine organizată pentru apărare și acest lucru reiese după aspectul reliefului, a strâmtorilor de la Turnu Roșu, Valea Oltului și Valea Topologului. Pe de altă parte, prezența multiplelor cruci săpate în piatră pe întreg teritoriul, ne arată nouă existența unei vieți active atât spiritual cât și material în zonă. Aici cred că Negru Vodă  l-a găzduit și pe fostul rege al Ungariei, Otto de Bavaria, căzut prizonier în mâinile voievodului transilvan Ladislau Kan și care a fost găzduit pentru o vreme între anii 1307-1310. După legende reiese că voievodul român a avut remușcări, eliberându-și prizonierul.

 De-a lungul timpului, în memoria boișorenilor este prezentă isprava care l-a adăpostit pe voievodul Ladislav al II-lea și care, în 1451, a dat un hrisov domnesc și le-a dăruit boișorenilor Munții Făgărașului din acea zonă.          Țara Loviștei a rămas până în ziua de astăzi o dulce amintire a trecutului, făcând parte din istoria vie a Țării Românești, ea devenind în timp, după declararea Independenței Țării Românești și a României Mari, un fel de inimă a întregii Românii.

Țara Loviștei poate fi etichetată ca un cnezat al cavalerilor templieri, martori în timp fiind multele cruci săpate în piatră de la Titești, Boișoara, Perișani. Unii dintre Basarabi ar fi putut chiar face parte din acest ordin, după ipotezele propuse de colectivului de autori Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu (în lucrarea Ordinul cavalerilor Basarabi) și mai ales cercetările domnului Florin Horvat, care a găsit în arhivele Vaticanului date inedite despre istoria cavalerilor templieri și despre existența lui Negru Vodă.

Decembrie, 2020

Dr. Ionițescu Constantin

Prof. Ionițescu Daniela

Bibliografie

  • Angelescu, Nicolae. Plimbări și mici excursii în Râmnicu Vâlcea. Râmnicu Vâlcea, Editura Bibliostar, 2014.
  • Botta, Dan. Romînii: poporul tradiției imperiale. București: Editura Predania.
  • Buneci, Petre. Gâlculescu, BogdanOrdinul cavalerilor Basarabi. Editura Neverland, 2020.
  • Kretzulescu, Em. Revista pentru istorie, arheologie și filologie, Vol XII, Partea I, 1911.
  • Densușianu, Nicolae. Dacia preistorică. București, 1913.
  • Gheorghe Petre Govora. O preistorie a nord-estului Olteniei. Editura Petras, 1995.
  • Hasdeu, B.P. Arhiva istorică a României: Vol. I (1864 ¬ 1865) și Vol. 2.
  • Hasdeu, B.P. Etymologicum Magnum Romaniae, Vol. IV, Tomul III. 1886.
  • Holban, Maria. Călători străini despre Țările Române. Vil. III, Editura Științifică, 1970.
  • Ieșan, Isidor. Secta paterenă în Balcani și în Dacia Traiană împreună ci Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin osmani, București, 1912.
  • Ioan Remus Barna. Reflecții templiere în Transilvania
  • Ionescu-Gion, G.I.  În Istoria Bucureșcilor, Editura Stabilimentul „I.V Socecu”, 1899.
  • Ionițescu, Constantin. Țara Loviștei. Titești. Posada 1330: Leagănul Independenței Țării Românești. Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, Constantin. Tihomir ¬Tugomer, eroul de la Posada, 1330 : Prințul moștenitor al voievodului Basarab I, Iași: Editura Rotipo
  • Ionițescu, Constantin. Daniele Ionițescu. Polovragi ¬ între mit și realitate. Râmnicu Vâlcea, Editura Polirom.
  • Ionescu, Sodi Al. În: Bibliografie, p.p. 62-65.
  • Madgearu Alexandru. RI OPAC – Regesta Imperii
  • Moșneanu Cristian, Bârsan Cornel. Radu Negru Vodă. București: Editura Librex, 2018.
  • Paliga, Sorin. Mitologia tracilor.  București: Editura Meteor Press, 2008.
  • Panaitescu, P.P. Curs privind începuturile influenții slavilor asupra românilor: 1938¬ 1939. Universitatea din București, Facultatea de Litere și Filosofie.
  • Panaitescu, P.P. Introducere la Istoria Culturii Românești, Editura Științifică, București, 1969.
  • Panaitescu, P.P. Români și bulgari, București, 1944.
  • Pătru, Laurențiu Mihai. Prosopografia și opera Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului.
  • Pop Ioan-Aurel. Din mâinile valahilor scrismatici…Românii și puterea din Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-IV), Editura Litera, 2011.
  • Popescu-Cilieni, I. Biserici, târguri și sate din județul Vâlcea. Craiova: Editura Ramuri, 1941.
  • Popescu, Emilian. Crucea și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos în creștinismul timpului, Editura Basilica, București, 2016.
  • Pușcariu, Ioan. Date istorice privitoare la familiele nobile române. Sibiu, 1892.
  • Pușcariu, Ioan. Ugrinus – 1291: discurs rostit la (9) 21 martie 1901în ședința solemnă de Ioan Pușcariu cu răspuns de B. Petriceicu-Hasdeu. București, 1901.
  • Stănilă, Adrian. Curtea de Argeș în sec. XIV-lea. În: Revista Hiperboreea: revistă de istorie, artă și cultură. Anul I, Nr. 9, București, 2012, p.p. 4-19.
  • Stoicescu, Nicolae. Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România: I: Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea). Vol. II: M-Z, indici, Editura Mitropoliei Olteniei, 1970.
  • Stoicescu, Nicolae. Tucă, Florian. 1330. Posada. București: Editura Militară, 1980.
  • Stryikowski, Maciej. Cronica Poloniei, Lituaniei, Zmodz și a întregii Rusii.
  • Arh.Vaida, Gamalil. Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea voievod cel Mare: 600 de ani de existență. Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, 1986.
  • Studii și comunicări. Vol. I-IV, Curtea de Argeș, 1980-1992.
  • Velicu, V. D. O inscripție slavo-română târzie, datată în sec. XIII. În: Contemporanuldin 27 apr. 1973, p. 2.
  • Vereeș, Andrei. Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești. Vol. II: Acte și Scrisori (1573¬1584), București, Cartea Românească, 1930.
  • Vlădescu, Cristian. Fortificațiile romane din Dacia Inferior, Scrisul Românesc, Craiova, 1986.

Din activitatea publicistică a autorului

  • Ionițescu, C-tin. Sfinxul din Bucegi și urmașii acestuia ¬ Basarabii: Posada 1330¬2020. Mărturii în timp, lăsate de voievodul Basarab I în Titești. Țara Loviștei, Rîmnicu Vâlcea: Editura Antim Ivireanul, 2021.
  • Ionițescu, C-tin. Tihomir-Tugomer. Eroul de la Posada 1330: Prințul moștenitor al voievodului Basarab I, 2020.
  • Ionițescu, C-tin. Țara Loviștei. Titești. Posada 1330: Leagănul Independenței Românești. Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, C-tin. Daniela Ionițescu. Polovragi ¬ între mit și realitate ¬ Iași: Editura Rotipo, 2019.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Daniela Ionițescu. Legănare de suflet, la Râmnic. Iași: Editura Rotipo, 2017.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Cancerul Poate fi învins?!, Iași: Editura Rotipo, 2016.
  • Ionițescu, C-tin. Voica, George. Plante medicinale și leacuri  din moși strămoși, Iași: Editura Rotipo, 2016.

Basarabii nu sunt cumani și nici urmașii Romei. Ei se trag din sarabii lui Decebal și pileatii lui Deceneu

Radu Negru Vodă și fiul lui, Basarab I, au fost români, având ca strămoși casta sarabilor lui Decebal și ca simbol căciula dacică, basara (piele de vulpe) și cognomenul Negru, citat de geograful Ptolemeu încă din anul 170. Radu Nigru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește și Tihomir-Tugomer pe slavonă, unul și aceeași persoană a fost primul voievod român după Decebal. În Muntenia (Țara Muntenească, Țara Românească sau Țara Transalpină) și a cărui continuitate pe intervalul sec. IV-XIV o reprezintă cognomenul de Negru dat în istorie de vecini  începând cu geograful egiptean Ptolomeu din Alexandria și până la regele Ungariei Ludovic de Anjou. Acest rege a emis o monedă în 1368 pe care este reprezentat un cap de negru atunci când voievodul Vlaicu al Țării Românești l-a acceptat ca suzeran. Această pecete cu capete de negrii o mai găsim pe steagurile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun în anul 1415-1418 când au fost reprezentați la Sinodul Ecumenic de la Constanța (Baden) de către mitropolitul armân Grigore Țamblac. Mircea cel Bătrân era reprezentat de boierul Dragomir din Segarcea. Această delegație impresionantă de 30 de prelați îmbrăcați ca bizantinii, a cărei suită era alcătuită din 30 de persoane și 80 de cai, a fost primită de împăratul Sigismund de Luxemburg și care a lăsat o impresie deosebită iar pe ale lor steaguri erau 3 capete de negrii precum și 2 capete de negrii și un leu. Acolo, un scrib, Ulrich Richental, a avut ambiția lăudabilă de a întegistra toate stemele participanților la acest eveniment politic și religios important.

Pe atunci, locuitorii de la nord de Dunăre se numeau valahii negri.

Complexul funerar de la Titești, Țara Loviștei, Vâlcea

Stâlp 1 – dedicat prințului Tihomir înmormântat la Curtea de Argeș
Stâlp2 – pecetea Basarabilor
Stâlp 3 – dedicat voievodului Negru Vodă

Pe această placă (stâlpul 3), găsită în 2002 în Titești, Vâlcea, sunt trei simboluri ale lui Radu Negru (notate cu litera T), voievodul românilor care a reunificat, în 1310, Muntenia cu Banatul de Severin, Țara Loviștei, împreună cu fiul lui, Vlaicu, viitorul Basarab voievod. El e descris în cărțile „Țara Loviștei, Titești, Posada 1330. Leagănul independenței țărilor românești” și „Tihomir – Tugomer eroul de la Posada 1330, prințul moștenitor al lui Basarab I„.

Astfel găsim denumirea de Thocomerius folosită de regele Carol Robert de Anjou în Diploma din 1332, latinizată, atunci când Tihomir era voievodul Făgărașului și Amlașului. Doar nu era un oarecare român, ci era cel care era tatăl voievodului Basarab și care încheiase un tratat cu Carol Robert de Anjou în 1324, după cum era moda în acea perioadă.

În istorie îl mai găsim consemnat și sub denumirea slavonă de Tihomir- Tugomer (om liniștit, om bun), care făcea parte din rândul clasei conducătoare a Basarabilor, menționați încă din 1241 în „Țara Basarabească” de către cronicile poloneze când Litovoi a luat bătaie de la mongoli.

B. P. Hașdeu, în luxcrarea Etymologica Magnum Romaniae, vorbind despre Basarabi:

<< Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie, iar nu o întreagă clasă predomnitoare, atunci Oltenia și Țara Românească n-ar fi căpătat numele „Țărei Basarabilor”, pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Hașdeu notează mai departe: Sub anul 1259, vorbind despre o invaziune a mongolilor spre Carpați, cronicarul polon contimpuran zice: „MCCLIX. Thartari subjugatis Besarebenis” (Sommersberg, Siles. rer. script. II, 82; cfr. Ossolinski, Vincent Kadlubek, ed. Linde, 622). În istoria critică (ed.2, p. 62 sqq.) sunt grupate mai multe texturi din secolii XIV și XV, în cari Țara Românească e numită „a Basarabilor” sau Basarabie: Țarul serbesc Ștefan Dușan (1330─1356); papa Gregoriu XI (1370─1378), împăratul Sigismund (1366─1437), regele Vladislav Iagello (1350─1434), analistul Dlugosz (1415─1480), analistul Miechowski (1450─1523), analistul Thurocz (1450─1490) etc. Astăzi se mai pot adăuga alte fîntîne de prin documente publicate mai încoace. Așa la 1429 marele duce litvan Vitold, vorbind despre certele dintre munteni și moldoveni, zice: „differencias priquibus inter Bessarabitas et Moldwanos oriuntur quesciones”, iar la 1430 ambasadorii poloni vorbesc despre „woywoda Dan Bessarabie, adunatis sibi exercitibus gencium Bessarabicorum”. Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voedod și domn autocrat a toată țara basarabească”. >>

Negru Vodă fost un bun conductor, urmat de popor când a descălecat din Făgăraș la Câmpulung, dar și de alte nații (sași, secui, unguri).

Concluzia o tragem din Letopisețul Cantacuzinesc și din istoria cu sasul Laurențiu, ce a fost comite de Câmpulung:

„Atunce s-au ales dintr-înșii boiari carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce la zicea Basarabi să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind  acea parte de loc.

Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 < 1292 >, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi făcut-au orașul ce-i zic Câmpulung. Acolo au făcut și o biserică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare, frumoasă și înaltă. Iară noroadele ce se pogorâseră la dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului și până la Brăila, iar alții s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt.

Atunci și Basarabeștii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie subt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpânitor. Și de atunci s-a numit de-i zic Țara Românească. Iar titulușul domnului s-a făcut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg.”

Densușianu, despre studiile lui Fotino:

„Înainte de a încheia acest studiu asupra vechilor monete ale Daciei, credem, că presintă un deosebit interes să reproducem aici unele date istorice despre varga de aur a lui Hermes, ca emblemă a puterii suverane a Domnilor români.

În acésta privință Fotino (‘Ιστορία τής παλαΐ Δα-ζίας, II. 6) scrie: După ce Negru Vodă și-a estins domnia sa peste totă Țera muntenéscă, a venit la dânsul Banul Craiovel (din familia Basarabilor), i s‘a închinat și supus de bună voiă, ér Negru Vodă a lăsat pe Banul Craiovei autonom în cârmuirea celor cinci județe și i-a conferit vargă de argint (άργοραν ‘ράβδον).
Fotino estrage acestă notiță din o vechia cronică sérbéscá. De aici resultă așa dar, că varga de aur era în timpurile aceste simbolul autorității superióre a Domnilor români.

În afară de cronica serbescă, pe care o citeză Fotino, mal avem în acéstá privință și altă fântână istorică.

Un manuscris latin din sec. XVII intitulat «Historica relatio de statu Valachiac, 1679—1688», publicat de J. C. Engel in Geschichte d. Walachey. p. 109, ne înfățișeză paloșul și varga lui Hermes (Fig. 254) ca însemnele naționale ale puterii și demnității suverane a Domnilor Țerei românesci.

Fig.254 — Atributele lui Hermes ca însemne ale Domnilor Terei românesci.

Despre atributele lui Hermes scrie Albericus (De deorum imaginibus): sua laeva virgam tenebat… quae erat serpentibus circumscpta, et gladium curvum, quem harpen homo vocabat.

Resultă așa dar, că varga de aur a fost in timpurile mai vechi sceptrul tradițional al Domnilor români.”

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 3 mai 1549: „Din mila lui Dumnezeu, Ioan Mircea voievod și domn a toată Ungrovlahia, fiul lui Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele acestor boieri, anume Draghițibă și lui Stan și lui Stanciu și fiilor lor, câți Dumnezeu le-a dăruit, ca să le fie moștenire acest pământ numit al Hirișeeștilor tot și pe semnele vechi și drepte…Și am dat domnia mea ca să le fie și Poborăștii toți și cu toți munții de la gura Steziei, pe vechile semne, pentru că a cumpărat Draghițibă și Toader acest hotar pe 30 de vaci și boi cornorați și roșii de la Socol << din >> Baia de Fier și de la Neag, cnezul Poborăsc și șapte sate de țigani cu (șapte) 7000 aspri gata. Și iar a cumpărat Drăghițibă cu toți un munte, Buvtă jumătate cu 3000 de aspri și 32 cai buni de la Stanciu, boierul din Gruiu. Și iar am dat domnia mea ca să stăpânească și alți munți ai lor care se numesc Teiteg și altul Groapa și altul Poiana Muierii și Ciobanului și Selanele și Capra, pentru că am văzut domnia mea și cartea de mână a tatălui domniei mele și altă carte de mână a lui Negru Voievod cel Bătrân (…) Și apoi am dat domnia mea ca să stăpânească acești boieri mai sus numiți aceste moșteniri și țigani neclintit, după porunca domniei mele”.

Mircea Ciobanul îl numește ca strămoș primordial, în baza documentelor prezentate lui. Un aspect foarte important al informației din documentul de la 3 mai 1549, emis de Mircea Ciobanul, este subiectul. O asociere de boieri: Drăghițibă, Toader, Stan, Lupu și Stanciu cumpără mari suprafețe de teren din Munții Lotrului, începând de la Curmătura Steziei, care se află la limita sudică a Mărginimii Sibiului (Transilvania) și până la Hirișești ─ Baia de Fier, localități care se află la poalele munților, în actualul județ Gorj, în Muntenia (toponimele ca denumire se regăsesc în document!). Boierii plătesc aceste terenuri cu sume mari de bani (aspri) și numeroase animale: oi, vaci, boi, cai și șoimi! Domnitorul confirmă valabilitatea tranzacțiilor și confirmă dreptul de moștenire al acestora și urmașilor lor. În documentul lui Mircea Ciobanul mai este și o reconfirmare a dreptului de stăpânire a altor munți, pe care boierii mai sus menționați, îi dețineau în baza unui document emis de Negru Vodă cel Bătrân. Care erau acești munți: Poiana Muierii (vârful Poiana Muierii) și Selanele (vârful Salanelor, 1709 m) care fac parte din Munții Șureanu, situați la nord de Sarmizegetusa; Ciobanului (Masivul Custura Ciobanului) și Capra (vârful Capra, 2494 m, la baza lui se află lacul Capra) care sunt în Munții Făgărașului.

Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi).

În cursul anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central.

Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie.

„Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate” – Nicolae Densuşianu, ,,Dacia preistorică”, 1913.

În aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile istorice Polovragi, Baia de Fier:

<< Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor Polovragi și Baia-de-Fier.

Este o regiune, care în timpuri depărtate își avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm adi numeroase urme ale unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria archaică și fabricată cu mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal.

      Însă, o importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu, ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.

      Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci.

      Er în partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune fortificată de o  parte de natură, cu păreți prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ.

      Pe verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până astădi.

      Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune.

      După calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment.

      Astădi acest obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure.

      Înălțimea părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a acestui monolit, este perdut.

      Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate.

      Cu toate că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploi și de ghețuri.

      În Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri.

      Obeliscul de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor.

      În apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.

      În istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste.

Au perit chiar și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce astădi pe unele locuri.

      Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca așa numită a ferului?

      În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V și VI, seu cu 4200 ─ 4650 ani înainte de era nostră. Însă pe șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului, după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată de la Carpați spre ținuturile meridionale.

      De altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile României și ale Transilvaniei de astădi.

      Homer amintesce lângă Oceanos potamos seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al lumii ante-elene.

      Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între Râul cel turbat” (Oltul) locuiau “Chalybii, faurii de fer”, cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi.

      În aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu,  era numită “țera mama-ferului “.

      Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi.

La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-l reproducem mai sus. >>

În timpul voievodului Mircea Ciobanul, s-a eliberat un act de proprietate pentru urmașii lui Laslo și Jigmond, maghiari care primiseră pământ în Perișani din Țara Loviștei de la Negru Vodă.

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 8 iulie 1558: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon și lui Lață și lui Jigmon și cu fiii lor, câți Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în Peri două funii pentru că le este veche și dreptă ocină și dedină, încă din zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru acesta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită”.

În cartea „Ordinul cavalerilor Basarabi” autorii (Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu) comentează următoarele:

„Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Vodă nu apare în virtutea unor documente, ci prin memorie colectivă și tradiție. Cererea de judecată este adresată lui Mircea Ciobanul de către trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Lați (Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E81. Unii istorici susțin că în zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada, de la anul 1330. Cei trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzându-și terenurile și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăești-Bârsești și Budești, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirma celor trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor încă din zilele lui Negru Vodă, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară? În Letopisețul Cantacuzinesc se explică în mod detaliat acest aspect: „Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Acei trei maghiari sunt urmașii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari catolici, care l-au urmat pe Negru Vodă peste munți!”.

Din acest act al voievodului Mircea Ciobanu reiese că a fost eliberat de Negru Vodă boierilor care stăpâneau Țara Muntenească până la Dunăre, cuprinzând și Munții de la Baia de Fier și Pociovaliște. Deci, Țara Muntenească era mai înainte ca Basarab să ajungă voievod.

Numele românesc de Radu, care se tălmăcește de la Dragomir, care înseamnă vesel, bun, bucurie.

În istorie mai găsim pe domnitorul Radu Paisie care, până a fi voievod, se numea Dragomir.

Și în sfârșit întâlnim și cognomenul de Negru, ceea ce reprezintă dinastia Basarabilor provenită din casta Sarabilor și a dacilor numiți de la Decebal încoace de către istoricul contemporan cu Traian și Decebal DIONE CRISOSTOMUL (n.a.40- d.a.120), adică, popular, numiți ARAPI-NEGRI și de către popoarele din jur.

Așa ne explicăm de ce după 1241, când țara a fost invadată de tătari, în documentele istorice ale vremii, polonezii folosesc denumirea Munteniei de Țară Basarabească ca de altfel și sârbii și chiar Carol Robert de Anjou atunci când îl numește pe Basarab precum valahul schismatic, fiul lui Thocomerius, numele de „Negru” venind din trecut, de la Ptolemeu.

Isidor Ieșean relatează următoarele:

„La anul 1241, trimite Bela IV pe Banul Dionisie, pe un roman transilvănean, cu o armată compusă din Români, ca să ocupe Bosnia. El ocupă Craina de Nord, zidește pe (valea) malul Unei un castel, numit mai pe urmă de către documentele latine „castrum bichiense”. De atunci datează și numirea orașului Bihaci, de atunci datează probabil și marca comunei Bihaci, care poartă ca insignă o cetate veche și dedesubt două chei în cruci, unde capătul fiecărei clici sc sfârșește cu un cap negru de Arap, asemenea mărcile țărilor românești, Moldova și Muntenia, sub domnia Basarabilor.”

sursa: Wikipedia
Isidor Ieșean, Secta Paterenă

În complexul funerar de la Titești este menționat pentru primă dată numele Munteniei, gravat în piatră pe timpul lui Basarab I.

Se poate trage concluzia că în Transilvania, Banat și Oltenia unde au fost sarabii lui Decebal, erau acum valahii NEGRII, poreclă venită din transformarea cuvântului „sarab” în „arab” de către geograful Ptolemeu și bine fixată în memoria popoarelor din jur. Această poreclă a marcat totodată memoria colectivă ca pe ceva nobil – sarabii erau regii dacilor – ea devenind și un simbol, o marcă a valahilor nord-dunăreni.

Mențiunea unui act de la Nicolae Alexandru Basarab voievod, prin care dăruiește bisericii din Câmpulung satul Bădeștii:Satul Bădești este dăruit bisericii din Câmpulung de către Io Neculai voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod…”

Pentru că acest mai sus numit satu Bădești au fost mai nainte vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alexandru voevod, domniia lui au fost datu și au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeștii, ca să fie sfinții biserici a domniei sale spre întărire, iar preoților și părinților din cliros spre hrană, iar domniei sale și părinților domniei sale vecinică pomenire.

Transumpt în hrisovul lui Gavril Movilă din 13 noiembrie 1618 (Cf. D.I.R., B., XVII, voi. III, doc. 236). Autenticitatea actului din 1351─1352 a fost contestată din pricina unor adaosuri ale copistului din 1618 (pomenirea lui Radu Negru). Totuși data de 1351─1352 corespunde cu domnia lui Nicolae Alexandru și filiația din Basarab este corectă: aceste fapte, ignorate la începutul secolului al XVII-lea, arată că documentul înfățișat de călugări în divan la 1618 erau autentice.

În anul 1920, N. Iorga și V. Drăghiceanu au făcut studii arheologice la biserica domnească de la Curtea de Argeș. Aici s-a găsit și o bucată dintr-o placă de teracotă pe care este gravat un cavaler medieval, fapt ce denotă preocuparea Basarabilor referitor la rolul cavalerilor în viața din acele timpuri.

Citind în continuare simbolistica plăcii funerare cu Tihomir ¬ Tugomer ¬ Tocomerius, mai constatăm că el este slăvit ca și conducător în rândul 4, iar în rândul 5 este onorat cu coiful de cavaler așezat înaintea numelui.

Acest lucru denotă că a fost un cavaler, probabil din rândul cavalerilor basarabi, așa cum au scris Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu în cartea Ordinul cavalerilor Basarabi și a luptat pentru întregirea voievodatului Munteniei din alipirea ei la Țara Loviștei și a Banatului de Severin în 1310.

Acest lucru dovedește că Negru Vodă a știut să acționeze în timpul când în regatul Ungariei se duceau lupte pentru conducerea lui. Așa ne putem explica și buna înțelegere cu voievodul Transilvaniei Ladislau Kan care îl prinsese pe regele Ungariei Otto de Bavaria și-l încredințase voievodului valah din acea vreme (1307), adică lui Negru Vodă, pentru pază. Interpretând istoria din acea vreme, Negru Vodă a fost un diplomat, deoarece a putut să obțină în favoarea lui Țara Loviștei care, de fapt, era dată de regele Bella al IV-lea (1233) contelui sas Conrad  de Tălmaci și familiei lui.

Se știe că în acel timp voievodul Ladislau Kan avea divergențe cu sașii și, în acest sens, a renunțat el la Țara Loviștei și a oferit-o lui Negru Vodă. Altfel după funcția pe care o avea voievodul Transilvaniei, o putea stăpâni el.

Asta deducem și din războiul pe care l-a declanșat Carol Robert de Anjou asupra Țării Românești sub îndemnul voievodului Toma Szecseny de a ocupa Țara Românească (Țara Transalpină) și Țara Loviștei.

Toma Szezeny primise în anii 1324 teritoriile din jurul Sibiului și dorea și Țara Loviștei ca să poată avea calea liberă pentru a putea face legătura de comerț cu țările de la sudul Dunării.

 Negru Vodă era urmaș al voievozilor din Amlaș și Făgăraș, pământuri locuite de vlahii formați după geneza poporului român prin contopirea dacilor cu romanii și asimilarea altor popoare care trăiau în zonă. El era deja un nobil cu renume, trecut la catolicism, altfel în acele vremuri neputând să se unească familiilor nobiliare catolice maghiare. Existența cetății lui de la Breaza de Făgăraș, comuna Lisa, jud. Brașov, datată în secolul I, numită și „Cetatea lui Negru Vodă”, arată continuitatea românilor în aceasta zonă și organizarea lor statală.

Împăratul Traian a adus la Cincșor, Râșnov, Boița cohorta Flavia Bessorum alcătuită din recruți din tribul Bessi din munții Haemului, unii din ei sacerdoți ai templului lui Dionisos, purtătorii căciuii de vulpe Bassara.

După retragerea administrației Imperiului Roman, viața dacilor a decurs pe mai departe într-un continuu zbucium, peste ei trecând numeroase popoare (goți, slavi, avari, huni, pecenegi, cumani). Unii au conviețuit în bună parte cu ei, pe parcurs apărând formațiunile statale numite cnezate. L asfârșitul primului mileniu populația română si slavă a acestor cnezte a avut de înfruntat populații venite din Asia. Maghiarii au pus stăpânire pe câmpia Panoniei si au căutat să se extindă spre est, în transilvania, ocupând-o prin forța armelor sau diplomație.

Despre acest lucru a scris I. Cav. De Pușcariu în Date Istorice Privitoare la Familiile Nobile Române (1892):

<< Mai latita inse se afla numirea de Kenzi in partile locuite de români. Regele Bela IV la anulu 1247 deruesce cinului Ioanitu tota „terra de Zeurino cum Kenazatibus Ioannis et Farkasii usque ad fluvium Olt ─ excepta terra Kenazatus Lynoy Woiavode quam Olahis relinquimus etc.” ─ excepta terra Seneslai Woiavode Olahorum etc. (Hurmuzaki I. 247).

Dar mai numerose urme de Knezi români ─ cu prerogative si possessiuni ereditarie ─ aflamu prin celle optu districte Olahali din Banatulu Severinului, a caroru drepturi se sumeza in privilegiulu loru dela anulu 1457, ─ apoi prin districtele Hatzegului, Hunidorei, Devei etc., cari inca aveau Universitatea loru.

Este aparitiune exotica, ca in tier’a Oltului ─ terra Fogaras, ─ incongiurata pe de tote partile Ardelene de Knezi, ─ în loculu acestora se izolează institiunea de Boeri cu possessiuni privilegiate si cu prerogative nobiliari analogu Kneziloru. Fiacare comuna formeza unu boeronatu cu vecini supuși, ce se erediteaza din neamu in neamu, si se impartu intre successori cu drepturile reali si cu prerogative personali d’a incurge la tote afacerile politice alle municipiului districtuale.

Nu ne potemu esplica nomenclatura acesta de boeri, decâtu importata din Valachia vecina, a carei domnitori pe la inceputu portau numele de duci ai Fogarasiului si Omlasiului.

         Vladu I. ─ numitu si Vlajku si Vladislau ─ în diploma din anu 1372, în carea se tituleaza: Vladislaus Vajvoda transalpinus, Banus de Zeurino et Dux novae plantationis terrae Fogaras ─ cum esset in gratia principis praedicti (Ludivici), ─ daruesce Magistrului Ladislau de Dopka ─ nepos Mikedbani ─ noster consanquineus ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ inca nu amintesce de numele boieriu, ─ pote de aceea nu, pentru ca donatariulu nu se tragea din Valachia. ─ Dara indata dupa ellu Mircea Voda in Chrisovele dela a. 1392, 1400 si 1417, in cari se tituleza Domnu stapânitoriu preste tiera muntenesca, laturea tataresca, si partile dunarene, apoi peste munte tiera Fogarasiului pâna in Oltu, si prin cari intr’una conferre lui Stanciu Egumenulu si frateseu Kalin possessiunea Skorei ─, intralta lui Micu si Stoja possessiunea Mundra, iera intralta doneza lui Borcea si lui Calianu possessiunea Vadului Sarcaii, ─ pe toti acesti donatari i numesce boeri.

Vladu II., carele in diploma de anulu 1431 data Calugariloru minoriti propagatori in partile transalpine se tituleza Valachiae transalpinae Dominus et terrarum Omlasch et Fogaras Dux ─ pe cându era ─ gravissimorum negotiorum causa in Nurrenberga la curtea Regelui Sigismundus ─ dominus master naturalis (Kurz Mag, II. 45), indata in Chrisovulu din anulu urmatoriu 1432 (Hurmuzaki 1/2 542), prin care deruesce lui Roman nepotului lui Stancsu din Voivodeni satulu acesta si Sascsori, Sâmbata etc. ─ precumu si in Chrisovulu seu din anulu 1437 (C.m.) datu lui Tatul, Ursul, Bera etc. in privintia donatiuniloru peste satulu Margineni, ─ asemenea numesce pe toti acesti donatori ─ boeri. ─ Totu asia Vladu III in Chrisovulu din anulu 1452 (C.m.)  datu boeriului Stancsu Mailath din Dezsani etc.

Dreptulu acesta de conferire a Domnitoriloru din Valachia ca Duci ai Fogarasiului tienu ─ cumu constata si ist. Timon ─ pâna la caderea lui Michnea assassinatu in Sibiiu la anulu 1510. Dara si de aci incolo vedemu din acte, ca validitatea boeronateloru din tienutulu Fogarasiului se dejudeca prin tribunalele duodecim boeronum sub presidiulu Castellaniloru (Capitaniloru supremi) de Fogaras, incependu de la Castellanulu Stephan Tokos 1507, Paul Thomori 1509 (mai pe urma archiepiscopu de Calocsa cadiutu in bataia de la Mohacs 1526), etc. ─ Sentintiele esite din acestu tribunalu boerescu, in cari adeseori se facea provocare si la Chrisovele vechi alle domnitoriloru din Valachia, si se baseau pe ─ ritu et veterem huius terae Fogarasiensis consvetudinem ─ a videknek regi torvenyei szerint biralhatyak okis az o os boersagokat, ─ se confirmau apoi prin Voivodii Ardealului, pâna cându principii indigeni autonomi incepura si ei ─ mai investigatiuni genealogice ─ a le innoi sub titlu de noua donatiune, si de armale. >>

Densușianu mai dovedește că :

„Aflăm aci (în țara Hațegului) instituțiunea chineziatelor românești, instituțiunea juraților români, un sistem românesc de impozite (quinquagesima),— tot atâtea particularități străine de spiritul legislațiunii ungurești.

Și nu eră aceasta singura parte în care Românii, prin drepturile ce-și putuseră păstra încă, dovediau prioritatea lor în stăpânirea țerii și originalitatatea lor a parte.”[…]

Afară de țara Hațegului și de Bănatul Severinului, mai erau în partea, meridională a Transilvaniei încă două provincii românești: Districtul Făgărașului și al Omlașului. Dar până acum relațiunile vechi ale acestor provincii zac în sânul întunerecului. Nu cunoaștem nici seria completă a Ducilor, nici instituțiunile ce le-au întemeiat domnia românească în acele părți ale Transilvaniei.

«Astăzi însă ne aflăm în plăcuta pozițiune de a publică aici o colecțiune de documente cu privire la țara Făgărașului, extrase din interesanta arhivă a d-lui Aron Densușianu».

Aceste documente le adunase fratele său Aron, pe când era avocat la Făgăraș.

Și să nu credem că materialul de care se servi el, nu era un material oficial, în mare parte cules pentru istoria Ungariei.—
El îl secerase și din lanurile scriitorilor unguri chiar, căci ne spune că:

«Prețiosul material scos la lumină de Pesty ne descopere încă un adevăr de mare importanță. Se constată adecă, că Banatul Severinului formă în sânul regatului unguresc o provincie politică română; că eră împărțit în 8 districte românești, numite districtus olachales; că toate districtele formau o unitate politică cu drepturi și libertăți particulare, cum erau de exemplu cele 7 județe ale Sașilor și 7 districte ale Săcuilor din Transilvania; se constată că există in Banat numai o singură nobilime, și aceea era românească; că ea se bucură de imunități și drepturi ce nu derivau dela regii Ungariei; că în fine în tot Banatul era în vigoare un drept special românesc numit: jus volahie, antiqua lex districtum volachicalium. Și despre toate aceste momentoase împrejurări Veranțiu nu amintește nimic».

«Documentele acestea revarsă o interesantă lumină asupra organizării sociale, politice, judiciare și militare, în scurt asupra vechii constituțiuni a poporului român din Țara-Făgărașului. Anume vedem că în Făgăraș există numai o nobilime istorică, care-și păstrase vechea sa numire de boieri și avei sigilul său propriu (eigillum Boeronum); că boieria din Țara-Făgărașului nu era numai o simplă prerogativă nobilitară, dar era totodată și un oficiu în ce privește afacerile publice ale ținutului; că unica condițiune așa zicând inerentă a boieriei eră să presteze servicii militare equestre; că boierimea de acolo și în timp de pace eră organizată militărește, având căpitanul, locotenențîi și decurionii săi. Aflăm mai departe că se boierizau chiar și moșiile, adecă se investiau cu caracterul juridic al aceslei instituțiuni.

«Și care eră natura moșiilor boierești din Țara-Făgărașului? In prima linie ele ne apar ca averi ereditare și inalienabile ale familiei (haereditates boeronales), dar cu caracterul deplinei proprietăți pentru posesorul boier».

Și cu drept cuvânt, din această lucrare Densușianu trage următoarele concluziuni pline de învățământ pentru organizațiunea noastră română din trecut:

«Aceea ce formează caracterul general al nobilimii române din Făgăraș, Hațeg și Banat, este misiunea ei de a fi pururea în arme. Așă aflăm pe nobilii din Hațeg formând o armată stabilă pe la castelele de acolo, pe nobilii din Banat apărând în continuu fortărețele și vadurile Dunărei, iar pe boierii din Făgăraș în datina veche de a presta servicii militare equestre (more aliorum verorum nalorum indubitalorum… Boeronum nostrorum equis a frameis ad id aptis et convenientibus inservire). Pe când din contra nobilul unguresc era chemat la arme numai în timp de resbel».

Și ca concluziune generală el precizează:

«Astfel nobilimea română își arc instituțhinea sa în instituțiunea militară. Românul a devenit boier și a fost donat cu moșii fiindcă eră militar, dar nu i s’a conferit nobilitalea pentru ca să-l facă vasal și pentru ca prin donațiune și titlu să fie obligat la servicii, cum este natura feudalității germane și ungurești».

În Densușianu vibra un patriotism încălzit de o văpaie ce nu stă la îndemâna ori și cui. El nu eră patriot fiindcă era Român și crescut în astfel de direcție.

În lucrarea sa „Dacia Preistorică”,  Desușianu, care cu alta ocaziune scrisese relativ la erorile admise ca fapte sigure în istorie «Că atunci când falsitatea se introduce odată în istorie, este foarte greu de a o desradăcina, și chiar de a o pricepe», iea la descusut următorul pasaj datorit istoriografului ungur Antoniu Veranțiu, scris între 1538 – 1540: «Românii (Transilvaniei) nu se bucură de nici o libertate, nu au nici onobilime, nu posedă nici un drept al lor propriu, cu excepțiune de puțini români ce locuesc în districtul Hațegului, unde se crede că a existat capitala lui Decebal. Românii aceștia (din districtul Hațegului) au câștigat nobilitatea pe timpul lui Ioan Huniadi, care era născut acolo, fiindcă-l ajutase cu vitejie în luptele lui continue cu Turcii. Ceilalți sunt toți plebei,iobagi ai Ungurilor, nici nu au districtele lor proprii, ci trăesc răslățițipe ici și colea toată țara».

El sdrobește aceste afirmațiuni neadevărate și poate chiar tendențioase cu numeroasele acte ce publică și dovedește că: «Anume știm astăzi ca o perfectă certitudine, că ținuturile Hațegului,al Hunedoarei și Devei, formau în vechime un complex de districte românești cari se numiau în diplome districlus olachales. Știm că întreagănobilimea de acolo era o nobilime românească, înțelegem românească însensul etnic și politic. Știm că nobilimea aceasta eră o clasă socială diferită de nobilimea ungurească, distinsăde ea prin originea, prin istoriași natura privilegiilor sale. Știm că această nobilime nu a fost creată deIoan Huniadi (Corvinul), nici de regii Ungariei; că din contra,era o nobilime veche, al cărei trecut se pierde în întunericul evului mediu. Aceastănobilimeera numită în diplomele regilor ungurești : „Nobiles ut dicitur Valachorum” sau „Nobiles Olachi (Valachi)” spre distincțiune de: «NobilesHungari» sau «veri nobiles regni nostri». Și pe lângă districtele românești(districtus olachales), pe lângă nobilimea națională, mai există în țara Hațegului un drept particular românesc. Românul nu putea fi lipsit deproprietatea sa, nici în caz de înaltă trădare decât numai dacă eră judecat de semenii săi : de nobilii, chinezii și bătrânii români.[…]

Prefața, din Vol. II 5, a publicațiunii Hurmuzachi, pe 1897.

P.P. Panaitescu a scris despre voievodul Vlaicu Vodă:

„Într-un privilegiu din 1372, Vladislav voievod, nepot de fiu al lui Basarab, numește pe nobilul ungur Ladislau de Doboca „rudă de același sînge” (consanguineus), amintind că acest nobil este strănepotul lui Mikód banul, deci desigur de la acesta se trăgea rudenia de singe. Mikód banul unguresc al Severinului (1275—1276) a murit la 1298; era de neam francez (Rajnáld) și fiica lui a fost probabil doamna Marghita, soția lui Basarab și bunica lui Vladislav voievod (și Alexandru, tatăl lui Vladislav a fost căsătorit cu o unguroaică, doamna Clara, dar nu de ea e vorba în document, căci ea era mama vitregă a lui Vladislav, deci nu o putem socoti din familia înrudita prin sînge cu acest domn).”

În timp istoricii au căutat să explice arborele genealogic al banului Micud.

Arborele genealogic al banului Micud

„Că cel ce a perfectat acest matrimoniu în numele său a fost însuși Thotomer sau vreo ruda de-a sa (vezi figurile 1-5) ce stăpânea un teritoriu nedefinit transcarpatic, este încă de demonstrat din punct de vedere istoric. Cert este faptul că a devenit clară consangvinitatea dintre viitorii Basarabi și familia Dobokai, cel mai probabil prin acest personaj transalpin cunoscut prin diploma regală maghiară din 1332.”

Conform ultimelor analize arhondologice putem plasa guvernarea lui Micud/Mikod în Severin între septembrie 1275 (cu siguranță deja la 10 decembrie) și undeva în cursul anului 1276. Micud a mai îndeplinit și funcția de comite de Dăbăca (Doboka) în două rânduri (1262-1268, 1274, nov.).

[…]banul Micud (al II-lea) din neamul Kökényesradnót. În logica consangvinității rudenia dintre Vladislav și Ladislau vine prin generatia a 2-a a legăturii de sânge (frate-soră, adică doamna nobilă necunoscută și fratele său, Nicolae, tatăl lui loan și bunicul lui Ladislau Dobokai). Cu cine s-a căsătorit această fiică a banului Micud? În nici un caz cu Basarab I, ci cu tatăl acestuia, cu Thotomer. Basarab I s-a născut pe la 1278. Căsătoria a putut fi astfel încheiată pe când familia Csák era aliată cu Kökényesradnót. Aceasta a avut loc, după părerea noastră, în anii tulburi 1274-1276 când grupul Csák-Aba au numit pe Micud ca și ban de Severin.

(Mihai Florin Hasan: Încă ceva despre Mircea cel Bătrân, înrudirile și rubedeniile sale. Completări genealogice și familiale)

[..]fiul lui Demetrius, de genere Csak și Micud, fiul lui Micud, de genere K[..] Radnot să fi purtat ambii titlul de banus transsilvanus undeva în deceniul șapte
al secolului al XlII-lea. Să nu uităm că încă în anul 1265 ducele Ștefan mai menționează pre banii noștri care vor fi în slujbă, iar acest lucru înseamnă că bani transilvani au existat și în perioada 1261-65, și post 1265.

1270: regele Ștefan al V-lea dăruieste mai multe moșii lui Reynold mare stolnic al ducelui Ladislau, mare comis al regelui și comite de Szabolcs prilej cu care pomenește de vremea în care era duce al Transilvaniei(sic!; tenetibus nobis Ducatum Transilvanum) și fuseseră învinși și prinși de noi câțivadintre baronii părinților noștri adică Laurencio Palatino et Ernerio Bano.

Rénold, Básztély nembeli Rénold fia (l.m.)/ Reynold, fiul lui Reynold, de genere Basztely
Nu este singurul document în care viitorul rege Ladislau al IV-lea „Cumanul” […]

( referință bibliografică: DESPRE BANI TRANSSILVANI

Sorin Forțiu, cercetător independent;

http://wvvw.banat.ro/academica.htm; sorinfortiu@gmail.com )

După moartea lui Ladislau Cumanul în 1290, Radu Negru (Thocomerius) a fost nevoit să plece din Țara Făgărașului împreună cu slujitorii lui la Câmpulung, fiind prigoniți de regele Andrei al III-lea, acesta luându-i ulterior și din teritoriile Făgărașului și Sâmbetei pe care le-a „dăruit” magistrului Ugrinus.

Mulți istorici au căutat să demonstreze că acest Thocomerius este de origine cumană, încercând în fel și chip să descifreze fiecare literă din diploma eliberată de Carol Robert de Anjou.

Însă chiar Carol Robert de Anjou arăta că Thocomerius ar fi român, forma latinizată a numelui Tihomir.

Eu cred că era din neamul Basarabilor deoarece copilul lui, Basarab (Vlaicu), urmând la tron a devenit voievodul Munteniei atunci când a preluat conducerea țării.

Atunci când a ajuns la Câmpulung, după cum arată Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești si basarabești din Țara Românească au venit și s-au închinat lui.

După cele relatate mai sus tragem concluzia că voievodul Radu Negru numit Thocomerius de Carol Robert de Anjou era căsătorit cu fata banului de Severin, Micud, Marghita. Acest Micud era rudă cu banul Reynold (Rajnad, cum îl numește Panaitescu, de neam francez, din dinastia Capeținilor) și amândoi l-au susținut pe regele Ștefan al V-lea si Ladislau Cumanul. Magnatul Rozgony era un urmaș al lui Reynold, cel care s-a luptat cu Carol Robert de Anjou pentru tron.

Plecând de la aceste documente, istoricii noștri mai vechi și mai noi au căutat sa vadă legătura de sânge dintre Vlaicu Vodă și Ladislau de Dobokai, nepotul banului Micud.

Așa se explică și înrudirea cu banul Micud de Severin, comite de Dobâca. Strănepotul lui Vlaicu Vodă ne luminează în acest sens că în actul de donație către Ladislau de Dobâca (Dobocai), rudă de sânge după cum menționează I. C. de Pușcariu.

Însuși nepotul lui, Nicolae Alexandru, a eliberat un act bisericii catolice pentru teritoriile de la Bădești la 1 septembrie 1351 specificând că bunicul lui, Radu Negru Vodă, a donat aceste proprietăți.

Voievodul Matei Basarab, când a reconstruit din temelie biserica de la Câmpulung din 1215, ne arată nouă acum că acea construcție a fost făcută tot de un voievod din dinastia Basarabilor, tot un Negru Vodă (ce avea ca steag tot niște capete de arapi) după numele căpătat de la clasa nobiliară a sarabilor. Acea biserică este într-adevăr construită în 1215 după cum a și menționat-o meșterul care a construit-o pe cea a lui Matei Basarab.

În această vară am fost foarte plăcut surprins când a apărut cartea istorică Ordinul cavalerilor Basarabi a colectivului de autori Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu care au oferit publicului românesc noutăți privind istoria cavalerilor Basarabi și mai ales domnul Florin Horvat, care a făcut un lucru cu totul inedit pentru noi căutând în arhivele Vaticanului și găsind documente noi aflate în Fondi de exibitas despre istoria cavalerilor templieri și despre existența lui Negru Vodă încă din 1124 tradus din scrierea templieră secretă în latină.

Documentele de la Vatican despre Radu Negru și înaintașul său.

Un lucru cu totul inedit pentru istoriografia noastră, dar neluat în seamă este reprezentat de trei documente aflate în „Fondi de Exbitas” a Vaticanului, care au fost aduse în plin-plan la noi de către scriitorul și istoricul Florin Horvath. Traducerea din scrierea templieră de domnul Horvath a documentelor primite de domnia sa de la Vatican, documente redactate în alfabetul templier. Pentru a întări autenticitatea acestor documente și pentru a înnobila demersul domnului Florin Horvath, am reluat pașii traducerii din alfabetul templier în latină și din latină în limba română. Textul tradus în latină se încadrează în „limbajul medieval” al vremurilor respective unde limba de redactare a documentelor și înscrisurilor era într-o oarecare măsură diferită în limba latină ca idiom, lucru care se datora și originii scribilor care aduceau nevoit influențe din limba lor nativă. Acest fapt întărește autenticitatea documentelor.

În continuare vorm reda textul documentelor în latină, alături de traducerea în limba latină după ce în prealabil am comparat traducerea noastră cu traducerea domnului Horvarth. În final vom arăta și traducerea în limba română, care la fel va fi o concluzie a comparării celor două traduceri.

Documentul nr. 1:

Textul documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului:

Tradus în scrierea templieră, secretă, în latină: „Magis dicimus ┼ V.S.┼ Nobilum G.M. R de Craon oratu Tua aqud Fogares devertisse comitatum nobilo G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas Tyr expugnatione ab GM H. de Payns nigro-rum triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus ┼ V.S.┼ ut suo conubio cum Clara insiurando erga O.T. nobilum nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus Paulus in A.D. 1147 [1].

Traducerea în limba română: „Mai spunem că V.S. [2] că nobilul G.M.R. [3] s-a oprit la Făgăraș la rugămintea Voastră însoțit de nobilul G. [4] de Doyen care în anul 1124 A.D. [5] pentru vitejia sa la ocuparea cetății Tyr a primit de la G.M.H.[6] scutul cu trei capete de negri. Împreună rugăm pe V.S. să delege de jurământul său față de O.T. pe nobilul G. de doyen de căsătoria cu Clara. Al vostru preaplecat Paulus in A.D. 1147 [7].


[1] Ibidem, p.p. 89-90. Trecerea în latină a documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului, Fondi de Exibitas, Buste 41, d. 72.

[2] Sanctității Voastre.

[3] Mare Maestru Robert de Craon.

[4]  Gilbert de Doyen.

[5] Anul domnului.

[6] Marele Maestru Hugues de Payans.

[7] F. Horvath, op. cit. p. 90. Traducerea în română după traducerea în latină a documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului, Fondi de Exibitas, Buste 41.


Traducerea textului din templieră în latină:

„Noastre G.M. A. de Perigord cum equitibus itinero apud Hierosolimae devertimus în Longocampus ubi Rado, Dux Fogaras Fra. G. de Doyen filius perficiens voluntatem ┼ V.S.┼ nostra fide Margo Bucuria bano Basararis filiae in A.D. 1239”[1].

Traducerea în română:„Noi G.M.A. [2] împreună cu cavalerii, în drum spre Ierusalim am poposit în Câmpulung, unde se căsătorește Radu, duce de Făgăraș, fiul Fra[3]. G. de Doyen cu

Margo Bucura (Bucuria), fiica banului Basarab în credința noastră împlinind planul V.S.A.D. 1239 [1]


Traducerea din alfabet templier în latină:

„Nuntiamus te Rado. Raddus dux de Fofaras filium. Equitis g. De Doyen nepotem (epotium). Quod G.M.G. De Beaujeu. Concilio Lyon Voluntati tuae Indulgențiam in Valachei Hongryus cocilavit A.D. 1272” [1].

Traducerea în română:

„Te anunțăm pe tine Radu, fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Urmaș al Cavalerului G. de Duyen. În consiliul de la Lyon G.M. G.[2] de Beaujeu a mediat asupra regelui Ungariei bunăvoința sa către Valahia favorabilă planului tău A.D. 1272” [3].

Trebuie să menționăm că și traducerea originală era „…Radu. Fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Nepot al Cavalerului G. de Duyen”. Cuvântul „nepotem” (forma corectă a traducerii în latină a cuvântului din alfabetul templier este „opotium”) nu are însemnătatea de nepot în limba română, ci de urmaș, ca atare Gilbert de Duyen poate fi chiar primul înaintaș sau chiar străbunic.

Informațiile cumulate în cele trei documente ne arată că un anume cavaler templier, pe numele său, Gilbert de Duyen, fiind dezlegat de jurământul cavaleresc, se va căsători în anul 1147 cu Clara ─ fiica unei căpetenii locale din Țara Făgărașului, devenind și el, la rândul său, un conducător local din Făgăraș. Un urmaș al acestui Gilbert de Duyen cu numele de Radu se va căsători în anul 1239, în Câmpulung cu Marga Bucura (Margo Bucuria), fiica banului Basarab (Basararis cum apare în text). De asemenea, Radu și Marga vor avea un fiu, care se va numi tot Radu și care va fi menționat la anul 1274 (1272 – corect). Mai reținem di aceste trei documente că:

  • La anul 1124 Gilbert de Duyen pentru vitejia de care a dat dovadă în cucerirea cetății Tyr a fost înnobilat de către Marele Maestru al Templierilor, Robert de Craon, cu scutul cu trei capete negre ceea ce va face ca urmașii săi direcți să poarte apelativul de „Negru”. Acest Gilbert de Duyen se va căsători la anul 1147 cu Clara și au un fiu, în persoana lui Radu.
  • La anul 1239 exista un ban cu numele de Basarab.
  • Căsătoria având loc la Câmpulung ceea ce întărește teoria primului descălecat în perioada 1210-1215 a primului Radu Negru.
  • Fiul lui Radu Negru cu numele de Radu este menționat la anul 1272 că i se aprobă un plan legat de Valahia în Consiliul de la Lyon de către Marele Maestru Guillaume de Beaujeu, plan care va fi mijlocit cu ajutorul regelui Ungariei.

Într-unul din documente se găsește denumirea de Valahia cu referire la Țara Românească. Firește că nu putem vorbi despre un stat închegat la acea perioadă, referirea se făcea la teritoriul din dreapta Carpaților.

Nu în ultimul rând observăm că cele trei personaje corespund a trei ani și anume: G. de Duyen (1147), Radu (1239), Radu fiul lui Radu (1274, 1272 corect). Logica istorică ne arată că între Gilbert de Duyen și Radu cel căsătorit cu Marga Bucura ar mai fi trebuit să existe un personaj și anume fiul lui Gilbert cel identificat cu numele de „Negru Vodă” la anul 1185 după cum vom vedea în continuare și care este de fapt cel care a descălecat înainte de anul 1215 la Câmpulung.

Gilbert  Duyen și Radu Negru Vodă

În continuare, prin dovezile pe care le vom aduce peste mărturiile din aceste documente, vom încerca să construim cât mai aproape de adevăr un episod din istoria poporului nostru.

Din document cunoaștem că prin căsătoria lui Gilbert de Deduyen cu Clara la anul 1147, din rodul dragostei lor se va naște un fiu. Informația existenței acestui fiu este întărită de o sursă epigrafică care este cât se poate de veridică și întărește informația din document. Este vorba despre arborele genealogic al familiei Mone. Dovada ne este relevantă pentru prima oară de către Samuel Micu (1745─1806), fiind preluată ulterior de către Ioan Cavaler de Pușcariu și Nicolae Densușianu. Samuel Micu găsește pe unul din zidurile casei protopopului Ionaș Mone, o piatră inscripționată în limba latină pe care era menționată toată genealogia familiei Mone, până la anul 1728. În fruntea înaintașilor lui Ionaș apare un anume Grigore Venețianul care a fost vistiernic al lui Negru Vodă la anul 1185. Ca atare, cel care este fiul lui Gilbert de Duyen este dat în această sursă cu denumirea de „Negru Vodă”, firește este o poreclă sau un supranume, nu cunoaștem care este numele lui real. Textul integral, tradus în limba română este următorul: „A trăit Grigorie cel dintâi Venețianul în anul Domnului 1185. Genealogia autentică a Familiei Monea (e următoarea): Grigore Venețianul, vistierul lui Negru-Vodă, din partea căruia a fost dăruit cu patru văi, cu păduri și câmpuri, a născut pe Grigorie al doilea, (anul 1216). Iar acesta a născut pe Grigorie, din care s-a născut Mailat (1250), fiica Comana și Grigorie al doilea. Aceștia împărțindu-se (1279), Mailat a căpătat valea de întâi Cuciulata, iar iar Comana valea a doua, Grigore valea a treia (1390), adică Veneția și Pârâul Sarat << comună vecină cu Veneția >>. Și Grigorie a născut pe al treilea Grigorie, pe Coman, pe Stoica și pe Toma. Aceștia împărțindu-se, Grigore a căpătat întreaga vale a patra, și a născut pe Ștefan și pe Grigorie (1449). Iar acesta a născut pe Solomon (care, după mamă-sa s-a numit Monea) și pe Ștefan Monea. Și Solomon a născut pe Manu Monea (1449). Acesta a născut pe al doilea Ștefan Monea, iar acesta pe Voicu Monea, acesta pe al Manu Monea, și acesta pe Ioan Monea, din care s-a născut Ionaș Monea, venerabilul Vicar general, 1728 [1].

         Ionaș Mone a trăit într-o perioadă de timp cuprinsă între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1733 este menționat ca protopop greco-catolic în localitatea Veneția de Jos, județul Brașov, așezare în care era și sediul protopopiatului. După cum afirmă academicianul Ioan Pușcariu, Ionaș Mone și-a întemeiat arborele genealogic pe baza documentelor de posesiuni și le transmiteau din generație în generație (fie că erau transcrise ulterior sau traduse din slavonă în latină) [2]. Un argument al faptului că Ioan Cavaler de Pușcariu nu se înșală este dat de faptul că el însuși a studiat îndeaproape acest fenomen, făcând genealogii ale familiilor nobiliare din Transilvania și în speță din Făgăraș. Un alt argument în plus poate fi dat și de hrisoavele în original sau copii ale locuitorilor din zona Făgărașului care se mai găsesc și în zilele noastre [3].

Negru Vodă și anul 1215

Ca atare cel care a descălecat primul la Câmpulung înainte de anul 1215 este acest Negru Vodă, fiul lui Gilbert de Duyen. Acest lucru este întărit și de următoarele dovezi istorice:

Pisania de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung. „În zilele dulcelui creștin și de Dumnezeu iubit creștin Matei Basarab Voevod și Gospozda ego (și doamna lui ) Elena, cu vrerea lui Dumnezeu pus a fi Domn creștin în Țara Românească, întru moșia lui, care este dintru Unguri descălecată, adecă începutu’au a scrie de această sfântă dumnezeească biserică, ce este hramul Vladyezitzie naszei bogoroditzie i prisno dievy (templul stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară) Maria, s-a început și s-a zidit și s-a săvârșit de batrânul și prea iubitorul creștin Radu Negru Voievod, carele au fost din început descălecător tărei românești, și din început a fost zidit aceasta sfântă dumnezeească biserică, când a fost cursul anilor de la Adam 6723 (1215) [4].

Cheia de boltă de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung.Proaspăt descăpăcită în 19 iulie 2019, cheie de boltă de la mânăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung are scris pe indicatorul de ctitorie anul 1215. Dacă majoritatea istoricilor au presupus că, la refacerea bisericii de către Matei Basarab, a fost o greșeală trecerea anului 1215 în loc de 1315 pe pisanie, înscrisul de pe cheia de boltă înlătură orice dubiu. Lucrul cel mai interesant este legat de faptul că această piesă pare a fi de la un monument gotic, de netăgăduită influență vestică (cel mai sigur catolică) și reprezintă „Roza Mariei”. Acest tip de cheie de boltă este atestată ca fiind folosită și la bisericile din Transilvania înainte de anul 130.

Crucile votive din Câmpulung. Cel dintâi monument votiv, cu numele de Crucea Jurământului este atestată la anul 1674, fiind ridicată în fața Mânăstirii Negru Vodă. Această cruce se găsește astăzi încastrată în pereții casei arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet, aflată pe Bulevardul Negru Vodă, la numărul 102 [5]. O copie fidelă a acestei cruci se află amplasată în piața centrală a orașului Câmpulung[6]. Textul care se regăsește pe aceste cruci are trei părți esențiale: invocare a Sfintei Treimi, pomenirea sărbătorii când au fost ridicate și Nașterea Domnului, iar cel de-al treilea aspect este legat de menționarea scutirilor acordate de Negru Vodă la anul 1215 (6723). Partea din text care ne interesează este următoarea: „Întru numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, rădicatu-se-au aceast(ă) cinstită și dumnezeiască cruce întru slavă și cinstea nașterii Domnului nostru IS HS și întru pomeana domniei meale, Io Ducă Voievod și a doamnei domniei meale, Anastasia și a fiului domniei meale, Io Constantin Voevod. Văzând domnia mea milă orașului Câmpulungul cum să fie de vama de pâine să nu da vamă domnească și oroșanii să nu dea vamă ori den ce vor vinde, cum au fost ertați de răposatul Radu Negrul Voevod, când au fost leatul 6723 [7] ”.

Radu Greceanu (1655─1725), autor al lucrării „Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Românească”, (lucrare pierdută, dar care se găsește în mare parte ca informații în lucrarea istoricului sas Johann Filstich, 1684 ─ 1743, Încercare de Istorie Românească, n.n.) menționa: „La anul 6730 (1222) Radu Vodă Negru se arată într-un pomelnic de lemn, pe care îl dăruise unei biserici de mir, ceea ce pentru noi este o nouă mărturie în favoarea datei de 1215 pentru descălecat” [8].

Hrisovul lui Matei Corvin. „Cu numele Tatălui și al Fiiului și al Duhului Sfântu și cu voia a Mării Sale de Dumnezeu cinstitului și înpodobitului cu toate bunătățile, dimpreună și cu paza hotarălor, a Mării Sale de Dumnezeu cinstit Matiaș Craiu, prefăcutu-s’au și s-au preaînoitu carte ocolniță a satului Rășinariului, prin îndemnaria și ruga a cinstiți Scaun de lege 40 bătrâni pentru ca să se știe și să se păzească pe unde mergu marginile hotarului nostru a Rășinarului, peste tot împrejuru, precum veachia carte hotarnică, cea de la bunul și vechiu Craiu Atila 420 și în anii mai pe urmă Măria Sa Matias Craiu, anul 1488 (subl.ns.), daru-ni-l-au mai pă din jos mult; iară acum pe aicea întărit cu hialmuri (…) muntele Buceciu, al marelui hearțegu Radu-Vodă Negru, cel de la 6740 [1232 (subl.ns.)], iase în Curmătură; aici dinna stânga rămân, vecinii cei mari… Ce iaște în lăuntru acestui ocol, iaște pământ rumânescu, a satului Rășinariului, numărui înduplecat; n-are nime a-i porunci, nice în pământ, nice în apă, nice în ghinde, nice în jiru, nici în aluniș, nice în rânsă (subl.ns!)”.

„Și s-au preaînoit aceasta carte ocolniță în zilele Mării Sale de Dumnezeu cinstitului Craiu Matiiaș, cându au fost cursul anilor ot rojdes H[rist]vo 1488” [9]. Hrisovul este acordat de Matei Corvin în anul 1488 locuitorilor din Rășinari. Anul în care este menționat Negru Vodă este 1232. Este posibil ca referirea să fie făcută la Radu cel care se va căsători ulterior cu Marga fiica banului Basarab.

Gheorghe Șincai (1754 ─1816), prin prisma unui misterios cronicar numit „Anonymus Valachicus” ne spune că „Honica cea vechie, s dă a greșit cu 75 de ani, fiindcă fără de nici o dovadă face începerea de la anul 190, și după anii aceștia pune șireaua domnilor, dar începerea cu adevărat se dovedește din pisania mânăstirii. Acesta o au zidit întâiul Radu Vodă Negru în anul 1215 (…) Radu Vodă Negru era vodă în Ardeal și Herțeg pe Almaș și Făgăraș și au coborât șa Țara Românească pe Apa Dâmboviței la Câmpulung unde și-au făcut curți și mănăstiri la acel an. Venit-au și Basarab, Banul Craiovei și s-au supus lui. Și au stăpânit numitul domn toată toată Țara Românească cu cinci județe ale Craiovei până în Dunăre și până în Apa Siretului și în Ardeal și Făgărașul, cum și cei mai din urmă lui domni multă vreme au stăpânit acestea, după cum să dovedește titlul hrisoavelor [10].”

„Istoria Generală”, lucrarea lui Dionisie Fotino în care se prezintă istoria Bisericii Domnești de la Câmpulung începând de la anul 1215 [11].

Cronica tabelară a Clucerului Dumitrache de la anul 1775 ce reprezintă o Conică a domnitorilor Țării Românești care începe cu Negru Vodă la anul 1215 și continuă până la anul 1666 [12].

Slujba Sfintei Filothiei Fecioarei, în tipografia lui Anton Pann, la anul 1848, unde este scris: „Acest Radu Vodă, ce se poroclea Negru (…) a domnit la anii de la Hristos 1215, zidind mai întîiu curtea s ala Câmpulung (…)” [13].

Documentele de posesie ale locuitorilor Comunei Rășinari de lângă Sibiu care atestă domnia unui Negru Vodă la anul 1232 [14]. Din această informație nu este clar dacă este vorba despre Negru Vodă sau fiul său care s-a căsătorit cu Marga Bucura. Totuși știrea poate fi întărită și de faptul că Rășinarul, numit în documentele maghiare și „Villa Walachicalis Rosenara” este atestat documentar încă din anul 1202, fiind locuit din cele mai vechi rimpuri de români. Cetatea de pământ din Rășinari datează din secolul al XIII-lea, fiind situată între Rășinari și Poplaca, pe dealul La Gânza, de lângă Valea Strezii, la o altitudine de 704 m. Cetatea făcea parte din sistemul defensiv al cetăților din sud-estul Transilvaniei, avanpost de apărare împotriva posibilelor invazii ale mongolilor dinspre Muntenia și Banat. De asemenea, în comuna Pojorta în apropiere de Rășinari (care își are începuturile undeva în secolul XIII în zona Țării Făgărașului de unde a descălecat Radu Negru Vodă) se găsesc urmașii unei familii din care a făcut parte probabil Negru Vodă. În anul 1862 în această comună existau 28 de boieri, „capi de familie” ce purtau numele de „Negra”.

         Dovezi ale existenței Basarabilor înainte de anul 1300

Din informația că la anul 1239 Radu se căsătorește cu Marga Bucura rezultă faptul că în dreapta Carpaților exista o căpetenie locală cu numele de Basarab, pe lângă cele pe care le cunoaștem din Diploma Ioaniților și anume Litovoi, Seneslau (Mișelev?) Ioan și Farcaș. DEși pentru istoriografia noastră această ipoteză pare mai mult decât fantezistă la prima vedere, având în vedere că primul oficial cu numele de Basarab este Ioan (Ivanco sau Vlaico) Basarab la anul 1317, există două izvoare care întăresc sau completează aeastă informație. Vorbim aici de o cronică polonă Anonymi Archidiaconi Gneznenis brevior chronica Cracoviae și Cronica persană a lui Fazel-ullah-Rașid.


[1] N. Densușianu. Monumente pentru istoria Țerii Făgărașului, în „Columna lui Traian. Revistă mensuală pentru istoria, linguistica  și psigologia poporană”, sub direcțiulea B.P. Hasdeu, Anul Iv, nr. 26, Tipografia Academiei Române, 1883, p. 174.

[2] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel. Istorie furată. Întemeierea țării Românești ─ Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr, Ed. Librex Publishing, București, 2016, p. 246.

[3] I. Pușcariu. Ugrinus 1291, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1901, p. 13.

[4] N, Iorga, Inscripții din Bisericile României, fascicula I, București, Institutul de Arte Grafice și Ed. Minerva, 1905, p. 127.

[5] B. Gâlculescu, Neliniști din piatră, Ed. Librex Publishing, București, 2018, p. 68.

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op. cit., p. 94.

[9] Documenta Romanie Historica, B. Țara Românească, vol. I (1222-1500), Volum întocmit de A. Oțetea și D. Prodan, Ed. Academiei Române, București, 1996, p. 302.

[10] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op.cit., p.94.

[11] D. Fotino, Istoria Generală a Daciei sau a Transilvaniei, Șerei Muntenesci și a Moldovei, vol. 2, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, 1859, p. 323.

[12] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op. cit., p. 37.

[13] Ibidem, p. 40

[14] N. Densușianu. Dacia preistorică, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1913, p. 871.


Noi deducem de existența lui Negru Vodă (Tocomerius – Tihomir) din cartea Kronica lui M. Strykowski, care ne spune clar că a văzut că voievozii munteni, adică Basarab a ridicat pe locul bătăliei o biserică și 3 stâlpi de piatră. M. Strykowski a trecut prin acest loc în anul 1575 venind de la Constantinopol.

Acolo în carte menționează că a văzut în locurile istorice din Constantinopol coloane de marmură din Istanbul cu însemne grecești și latine, ridicate, probabil, în cimitirele de lângă bisericile faimoase ortodoxe ale împăraților bizantini. Cine vizitează Istanbulul de azi, le poate privi ca mărturie a existenței Bizanțului, impresionând pe oricine le privește.

Acești 3 stâlpi de piatră sunt aceste monumente funerare prezente și azi în comuna Titești în punctul Gruiu Plăcinții, așezate pe vechea cale a Loviștei construită de Traian la circa 1 km de castrul roman din Titești.

Continuând să descifrăm însemnele de pe placă, pe ultimul rând găsim următoarele litere: IO, Λ (L) și S. O altă literă este lipsă, pierdută în timp.

Particula IO (eu-ieu) ne arată nouă că acest voievod era continuatorul tradiției împăraților bulgari de la Ioniță Caloian, ca regi, și așa se explică numele slavizat de Tihomer sau Tugomer în această perioadă a creștinismului bulgar în timpul Imperiului valaho-bulgar al asanilor a avut o influență asupra Munteniei (Țara Românească) deoarece limba slavonă, bulgară după Ioan Asan al II-lea, s-a impus în organele de stat și bisericești.

Se cunoaște în istorie că imperiul vlaho-bulgar al fraților Asan, Petru si Ioniță Caloian, precum și urmașii lor, au avut strânse legături cu valahii de la nordul Dunării, zonă pe care în acele vremuri o controlau atât religios cât și ca organizare statală. Din acea vreme limba oficială în cancelariile domnești și în biserică era slavonă, introdusă de la țarul Ioan Asan al II-lea. De atunci voievozii poartă în fața numelui particula IO (Ion, Eu).

 La Craiva, pe poarta Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman, strajuiește stema Asanilor ca dovada a existenței lor pe aceste plaiuri și rolului lor în înfiintarea orașului Craiova.

În acele timpuri au găsit adăpost în Valahia copii lui Asan, Alexandru și Ioan și chiar Alexis, atunci când erau prigoniți de bizantini.

De altfel și Asanii erau urmași ai tracilor din munții Haemului, ai tribului Bessilor, sacerdoți purtători ai căciulii de vulpe, dovadă fiind însemnele vulpilor de pe hlamida lui Asan Alexandru, nepotul țarului Ioniță Caloian.

Următoarea literă este cu L în slavonă, care îl reprezintă pe voievodul Litovoi al Banatului de Severin, voievodul învins de mongolii lui Nogai și pe Seneslau al Munteniei.

Probabil că a mai existat în trecut și voievodul Bărbat și Litovoi dar literele s-au pierdut.

Scrierea de pe plăci este cu litere chirilice și latine, frumos gravate, de dimensiuni mari, în jur de 10 cm.

În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat un articol referitor la aceste plăci de piatră. Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor:

Crucea este de tip bizantin, după modelul dăruit de împăratul Iustin al II-lea din sec. al VI-lea. către CruxVaticana și care a domnit între 565─578, trimisul papei Ioan al III-lea. Caracteristic este faptul că prezintă toate brațele lățite la periferie, cele 3 brațe superioare sunt egale, însă brațul vertical este mai lung.

Ceea ce ne frapează astăzi este faptul că găsim în Țara Loviștei (Boișoara, Titești, Perișani) mai multe asemenea cruci frumos gravate în piatră.

Ce mă surprinde pe mine, povestitorul, este faptul că nici până în ziua de astăzi aceste cruci nu au fost studiate de către oamenii de specialitate cu profunzime. În anul 1930 a scris despre o cruce asemănătoare pe o piatră de stâncă sub formă de piramidă  din Boișoara, pr. Dominic Ionescu și prof. dr. P.V. Brădulescu, calificându-le ca model de Crux Vaticana.

Acest model apare frecvent în Țara Loviștei.

         Cele două braţe ale „crucișului” sunt egale cu partea de sus a stâlpului iar piciorul de trei ori mai lung.

Braţele merg lărgindu-se de la locul încrucişării spre extremităţi. Tipul acestei cruci este foarte vechi şi spune pr. Dominic Ionescu: „Aceasta m-a făcut să cred că încă de mult de tot când pe plaiul acesta au venit primii creştini, au însemnat bolovanul acesta în forma de trunchi de piramidă pe toate feţele cu câte o cruce semănând cu crucea împăratului Iustin. În forma aceasta regulată nu am întâlnit…”.

         Peste o astfel de cruce există înscrisul INTI – Iisus Nazarineanul Ţarul Iudeilor. După aceea în dreptul brațului de sus o cruce mică –arătând că începe scrisul – și: Văimea  o [ț] a [în numele Tatălui] iar dincolo de cruce ami (n). În dreptul braţelor Isma, Is apoi dincolo Hs. amin şi al Fiului [ Is. Hs. fiind în afară de formulă] amin. Imediat sub braţe  Istago Dha ami [n] – şi al Sfântului Duh amin – iar dedesupt. În anul 7221 Pirmea.

În rândul al cincilea – Eih. ips. rab. Bojia – eu Oprea diacul ot Titeşti.

O veche inscripție slavă

Prof.univ.dr. docent Damian Bogdan

„Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din ,,Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere.Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […] . Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: ,,† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.

,,Placa funerară” a voievodului Tihomir ─ Tigomer ─ Thocomerius, Radu Negru Vodă, a fost descoperită întâmplător în anul 2002, așezată în drum ca o placă de „beton” peste un șanț de către pr. Teleabă Mihai.

Noroc că a fost așezată cu scrisul pe pământ. Inițial a fost așezată lângă celelalte pietre din complex, însă schimbându-se traseul drumului prin actuala comună, acest complex a rămas pustiu, în tufe fagi și pomi fructiferi.

O altă piesă componentă a complexului este o piatră bine ascunsă în pământ și înconjurată de tufe, însă pe frontispiciul ei a rămas înscrisul cu Iisus Hristos și Nica ce înconjoară minunat brațele unei cruci latine a cavalerilor templieri.

Aceste litere sunt atât latine cât și chirilice și care ne spun nouă azi că acest voievod era valah și că vorbea românește.

Iată ordinea însemnelor:

1. Stânga sus: I.C. = Iisus Cristos

2. Dreapta sus: XC în chirilică = Hristos

3. Stânga sus sub bară: NI și dreapta jos sub bară: KA

Adică NIKA, victoriosul.

Aceste însemne le mai găsim la fel pe inelele purtate de familia nobililor basarabi.

Cea mai importantă piesă din complex este piesa descrisă de către renumitrul prof. univ. slavist Damian Bogdan, în 1971, și publicată în revista Studii Vâlcene.

Legat de această piatră funerară menționez faptul că, azi, în România avem pentru prima dată, menționată epigrafic, de pe timpul voievodului Basarab numele Munteniei, voievodat existent încă de la începutul sec. al-XIII-lea și pe care l-a condus voievodul Seneslau, menționat de către regele Bela al IV-lea, când a făcut un contract de înțelegere cu cavalerii Ioaniți în 1247, menționează că Seneslau din stânga Oltului stăpânește aceste voievodate ale românilor ceea ce ne face să credem că au fost ale românilor dintotdeauna.

         De altfel, istoricul P. Panaitescu a notat că în 1213, când Andrei al II-lea l-a însărcinat pe comitele de Sibiu Ioachim să-l ajute pe regele Bulgariei, Bărilă, acesta a trecut pe Valea Oltului spre Vidin și nu a întâmpinat nicio piedică din partea așa-zișilor cumani existenți în Cumania din stânga Oltului, decât atunci când a ajuns lângă Dunăre, unde au avut o ciocnire și acea trupă de cumani a fost învinsă.

Presupunerea istoricului Panaitescu a fost că în Muntenia erau și alte formațiuni statale românești de-a lungul Oltului. Acest lucru este posibi deoarece drumul roman al lui Traian a fost utilizat până în secolulal IX-lea pe unele porțiuni, după cum a fost descris de istorici ca Tocilescu, Cristian Vlădescu în sec. XX (când au făcut studii arheologice la Romula, Slăveni, Sucidava (Celei) și pe alte porțiuni a fost practicabil până în secolul XIX.

Așa se explică poate și existența cnezatelor lui Farcaș, lângă Romula, unde azi este o comuna Fărcașele. De fapt regele Andrei al II-lea a participat activ la cruciada a V-a la Ierusalim, iar în componența trupelor lui erau și vlahi din Făgăraș, la fel cum au fost și la comitele Ioachim de Sibiu ceea ce denotă că românii din Ardeal erau bine organizați în formațiuni statale.

Citind scrierea epigrafică de pe bolovan, mai deslușim o cruce de Malta gravată cu laturile de 40 cm, a cavalerilor templieri care erau adăpostiți în zonă de către voievodul Basarab și care l-au ajutat în luptă pe cavalerii regelui Carol Robert de Anjou. Acest lucru se explică prin faptul că în 1307 ─ 1314, acest ordin al cavalerilor templieri a fost anulat de către Papa Clement al V-lea sub forța regelul Franței Filip al IV-lea, care a dorit să pună mâna pe averea cavalerilor.

Cavalerii care nu s-au supus au fost asasinați.

Ordinul a fost desființat prin Bula papală („vox in excelso”) la 3 aprilie 1312. Marele maestru Jacques de Molay a fost ars pe rug după ce a mărturisit prin tortură ceea ce voia regele Filip. Cavalerii templieri aflați în Transilvania, la Cârța, Tălmaci, Turda, au fugit în Țara Loviștei.

Ioan Remus Barna, scriitorul orădean, în cartea Reflecții templiere în Transilvania,  ne aduce dovezi despre existența cavalerilor templieri în zonă:

« Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv

O sa le dea din cer ajutorul său celor disperați.

Dar forța ungurească și a saxonilor își pierduse puterea,

Și nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa

Afară de Collomann, fratele bun în viață al Regelui.

Acesta, atâta vreme așteptat, a venit cât a putut mai repede.

Aducând cu el detașamentele Fraților Templieri

Care aveau peste tot în regat mănăstirile lor,

Ale căror urme le arată Seimberg, Ketz87, Thalmud88.

Se mai văd în țară și alte simboluri ale acelor Templieri,

locuri acum distruse din pricina vechimii.

Cum ar fi în Harnia88 89, Brașov și Mănășturul Clujului.

Primul abate al Luminilor90 acelora era

Hildebrand, după numele ce i se da lui la vremea aceea,

Al cărui nume se află și acum ascuns sub placa de marmură.

Pâlcurile lor de soldați, pregătiți iar împotriva dușmanilor,

Cutezau să mărșăluiască contra oastei tătare.

Dar sălbaticii dușmani, fără să se teamă de nimeni,

Se văd pretutindeni ducându-și prăzile capturate.

Când Collomann vede roiul lor risipit,

Adună tot ce poate într-un singur escadron

Și a împins dincolo de rău91 detașamentul bessilor

Către îngrămădirea de lemne făcută la munte,

Rămășițe care se pot vedea în apropiere de Kastenholz92:

Niște dâmburi care se ridică deasupra pământului.

Pe care vremea viitoare să le vadă ca semn al celor petrecute.

Collomann împinge degrabă spre acea capcană

Oastea bessilor, întorcând spatele în dezordine,

Îl ajutase energic credinciosul Abate al Candelelor,

Pe nume Hildebrand, și n-au fost înșelați în nădejdea lor,

I-au culcat la pământ pe tătari cu ajutorul lui Dumnezeu,

Luând înapoi de la dușmani prăzi foarte bogate.

Și alungându-i, pregăteau pentru țară zile liniștite,

îndestulați după această victorie, Templierii

Și-au ridicat construcții peste tot în regat,

Pe care, cât a durat dezastrul, ciuma tătărască le-a distrus.

I-a ajutat cu drag poporul de rând,

După ce a văzut că de curând au luptat în regat benevol,

Gata nu doar să-și verse sângele, ci să-și dea și viață.

Fost-au răsplătiți din belșug și de regele Bela, reinstalat,

După ce a fost adus înapoi pe tron de trupele germane.

Ca urmare a acestor fapte, stăpâneau mai multe cetăți,

Și cetatea asta pe care o vezi ruinată, la munte93.

Aproape de orașul Thalmus aveau propria lor fortăreață,

Pentru ca să preîntâmpine infiltrările dușmanilor între munți.

După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări

Și s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane

Și au încetat să-și mai facă datoria ostășească pentru regat,

Au fost alungați din lăcașurile lor și mănăstirile le-au fost peste tot distruse

Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea,

La rugămințile principilor, că într-o singură zi să le desființeze pe toate.94

Așa au rămas complet părăsite citadelele

Acelora până azi și absolut nici una n-a mai fost refăcută,

Că să ia exemplu tâlharii cei răi din regate,

Care nu știu să se bucure în cumpătare de norocul lor.

Sunt între scriitori unii care afirmă să s-a făcut din invidie,

Că Templierii au fost lichidați din cauze nemeritate,

Că ei au fost respectați chiar mai mult decât stăpânii,

Și doar numele gloriei lor a dat naștere pizmei

Principilor, căci casele regale adăpostesc această boală,

Că se urmăresc între ele cu dușmănii reciproce.

Că văzând un bărbat dăruit cu mai multă virtute,

Cu atât mai crunt să-l muște cu dinte de fiară

Și să nu înceteze până nu l-au răpus cu viclenie.

Tot așa, pe vajnicii bărbați luptători, templieri,

I-a prăpădit invidia principilor; în chipul acesta

Constatăm că au pierit mulți alții, de aceeași soartă.

Apoi, după ce Thalmus a fost devastat de tătari

Și locul acesta a fost deseori atacat de turci,

Urmașii au început să mărească așezarea lui Hermann,

Și să părăsească treptat locul de dincoace de Althinum [?].

în felul acesta sătucul lui Hermann95 de lângă Cibin

A început să devină oraș și la urmă cetate,

Thalmus a fost redus la un târg oarecare, cum se vede și astăzi,

Își arată acum risipite ruinele, pe care le descoperi peste tot,

Și Mohus și Vestha, că și Boycza96 dovedesc

Cât de înstărite au fost aceste sate și cât de roditor a fost

Pământul prin aceste părți; ruinele o arată deschis,

în vremea noastră, aceste locuri le stăpânesc sibienii,

Până la vadul Oltului, în jos, spre Câineni,

Unde curge acum râul oltenesc,

Puțin mai jos de Turnul Roșu, care a fost construit aici;

Acesta și astăzi distinșii bărbați sibieni

îl întrețin pe cheltuiala lor, ca o poartă întărită a regatului,

închisă cu bariere, ca nici un valah misian,

Grec sau turc să nu poată trece pe acest drum,

Decât dacă cere permis și arată ordinul de trecere;

Doar așa îi e permis să meargă mai departe spre oraș.

Nu ți-ar veni să crezi, cititorule, cu ce trudă și cheltuială,

Cu ce bătaie de cap se țin în frâu șiretlicurile oltenești.

Măcar că treaba e grea, cu ajutorul lui Cristos reușesc

Să o facă satisfăcător cinstiții funcționari,

Prin mijlorirea cărora se face negustoria regatului,

Folositoare nu numai lor, ci multora

Care beneficiază de faptele acestor cetățeni de ispravă

Și de avantaje.

Acum, Cristoase, mântuitorul și învățătorul tuturor,

Dăruiește Sibiului un magistrat atât de înțelept,

Care să poată apăra aceste locuri de la capătul lumii,

Ca vreun necaz să nu poată lovi Provincia.97

Amin

87 Ketz – manastirea din Carta

88 Thalmud- Talmaciu, județul Sibiu

89 Münsdorf, in județul Bistrița

90 Abate al Luminilor Hildebrand, Abatia Kerz sau Candelele Preafericitei Fecioare Maria a ținut de Ordinul Cistercian, devastată deseori de dușmani, de tătari in 1233, de turci in 1421, din nou in 1432 și in anul 1453, a fost refăcută de fiecare dată de sibieni. Totuși, această abație, din motive foarte serioase, a fost unificată pentru totdeauna in 1477 de regele Matei Corvin, la Priveghiul înălțării Domnului, cu toate proprietățile, drepturile, avantajele, câștigurile și totalitatea utilităților ei, oricum se numesc acelea, cu Biserica Superioară a [Preafericitei] Fecioare Maria, întemeiată la Sibiu. De aceea țineau gospodăriile/fermele Crucea, Meschendorf, Sf. Nicolai (Klosdorf), Abația, Muntele Sf. Mihail, Földvár, Colonia (Kolun) Hortenbach și, in fine, Kerz a valahilor. Cedau două părți din venituri Abației și Sfatului, iar a treia Comitelui națiunii saxone. V[ezi] Coresp.Pers. a lui Karol R. din anul 1322

91 Raul Cibin

92 Cașolț (in germană Kastenholz, in trad. „Lemn de Lăzi”, in dialectul săsesc Kastnhults, in maghiară Hermăny) este un sat in comuna Roșia din județul Sibiu, Transilvania, România. Se află pe Valea Hârtibaciului.

93 Cetatea Tâlmaciului. A fost dărâmată de regale Ladislau Postumul, care in anul 1453, la Sărbătoarea Purificării Măriei, la intervenția guvernatorului Ioan de Hunedoara, a dăruit sibienilor Turnul Roșu și Lothorvar, cu condiția, desigur, să distrugă și să dărâme fortul de la Tălmaciu iar așezarea de la Tălmaciu cu șapte sate le-a inclus in așezările saxonilor.

94 In Sfatul dela Vienne, in ziua 22, luna mai, anul 1312

95 Regele Andreas al II-lea plin de bunăvoință față de strămoșii noștri a desființat cornplet toate comitatele neamului saxon, cu excepția celui de la Sibiu și a dispus ferm că nimeni sa nu-i judece pe saxoni decât regele personal sau Cornițele sibian. Cine ar fi crezut, Sibiul nefiind la vremea aceea decât un sătuc.

96 Aceste trei sate, in care locuiesc valahi, fineau cândva de Spitalul Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Spirit de la Roma, construit in anul in anul 1294 cu consimțământul unanim al judecătorilor, juraților și întregii comunități sibiene.

97 Sursă Biblioteca Muzeului Brukenthal: document 164.869, traducerea: dr. Stroilă Gabriel »

Urmărind conținutul poemului epic De Oppido Thalmus Carmen Historicum de Johann Lebellis, lucrarea scrisă în anul 1542 și publicată de Tipografia Bart din Sibiu în 1779, reiese că, cavalerii templieri au existat în zona Tălmaciului și s-au luptat cu mongolii în 1241. În lucrare se arată că au existat cavaleri templieri la Cârța, Brașov și Cluj, iar după apariția ordinului Papei Clement al V-lea și al regelui Franței Filip al IV-lea de desființare a Ordinului Cavalerilor Templieri, ei au dispărut din zonă și o parte din ei s-au refugiat, spunem noi, și în Țara Loviștei, luând în considerare multiplele cruci latine și Crucea de Malta din Titești. Aceste informații despre cavalerii templieri au fost redate de dl Remus Barna în cartea sus-menționată.

Foto: Poemul epic DE OPPIDO THALMUS CARMEN HISTORICUM de JOHANN LEBELLIS – lucrare scrisă în 1542 și publicată de tipografia BART din Sibiu în 1779, Muzeul Brukental Sibiu
Sursa: Ioan Remus Barna, Reflecții templiere în Transilvania

Cavalerii templieri, după prigoana efectuată de Carol Robert de Anjou, și-au găsit adăpost oferit de Basarab I. Pentru acest lucru și ei l-au ajutat pe Basarab I prin tehnica de luptă.

La Severin, voievodul Basarab a trimis un sol de pace cu o scrisoare a lui  Basarab către Carol Robert de Anjou. Acest lucru reiese din Diplomele lui Carol Robert de Anjou după cum urmează:

1. După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) și fortăreața lui, le-a încredințat toate numitului Dionisie împreuna cu demnitatea de Ban. Făcându-se aceasta, Bazarad a trinns la rege o solievrednica de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege și stăpân al meu, v’ați ostenit cu strângerea oștirii, eu voiu răsplătiosteneala voastră cu 7000 mărci de argint, și vă voiu lăsa în pace ș[i]Zeverinul, cu toate ce se țin de el, pe care acum, cu puterea le țineți în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre, îl voiu plăti cu credință în tot anul. Și nu mai puțin voiu trimite Ia curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentruca săservească pe banii mei și pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceți îndărăt cu pace și să înconjurați primejdia persoanelor voastre pentruca dacă veniți și mai mult înlăuntrul țării, nu veți putea nicidecum să înconjurați primejdia”. Regele, auzind acestea […]mintea trufașe, a izbucnit față de soli cu următoarele vorbe, zicându-Ie: „Să spuneți așa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele […][E]u din ascunzișurile sale, de barbă îl voiu scoate”. Atunci un baron credincios, cu numele Danciu, comite [de] […]bolyom și de Liptou așa a grăit regelui: „Stăpâne, acest Bazarad [se a]dresează către voi cu mare smerenie și spre cinstea voastră; [pentr]u aceasta răspundeți-i în scrisoarea voastră cu favoarea bu[nătății re]gale și arătați-i deplină iubire și milostivire”. Regele atunci a repetat vorba de sumeție și de ameni[ntare pome]menită mai sus și părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit […]

2. „În anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în țara noastră Transalpină [Țara Românească] spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în liniște, la ieșirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredințe de mai înainte urzite, la adăpostul viclean al unei păci fățarnice, a năvălit plin de dușmănie asupra unei părți din oastea noastră, într-un loc crângos și păduros, încins cu dese întărituri și, în iureșul acestei navale inamice, magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba Regală, vicecancelarul curții noastre, de bună pomenire, și-a pierdut viața ca și pecetea noastră, iar noi am pus să ni se facă o pecete nouă.”

Din conținut tragem următoarea concluzia că Basarab l-a avertizat că nu se știe cum va scăpa din împrejurare (din luptă), ceea ce ne face să credem că în timpul tratativelor, Basarab împreună cu cavalerii templieri pregăteau capcane în care a căzut armata lui Carol Robert de Anjou pe Valea Băiașului.

3. Carol Robert, de Anjou în altă diplomă, a menționat că Basarab Schismaticul, împreună cu fii lui, i-au întins o capcană.

4. Într-o altă diplomă se menționează că pe drumul dintre Severin și Curtea de Argeș n-am întâmpinat decât mici hărțuieli și acest lucru este explicat prin faptul că Basarab și-a trimis oamenii de luptă din timp pentru pregătirea terenului de luptă. Iar în altă diplomă, el și fiul lui, Ludovic de Anjou menționează că, după ce au trecut din Țara Transalpină, li s-a întins o capcană, ceea ce ne face să concluzionăm că Țara Loviștei pe care Carol Robert de Anjou o considera că aparținea Ungariei și la această luptă au participat și „cete de necredincioși din Ungaria”, adică acești cavaleri templieri.

Față de cele consemnate mai sus, înscrisul de pe piatră menționează un fapt și anume că pe rândul 2 este scrisă următoarea frază sub forma epigrafică.

Cruce ─ Maica Precista, Născătoare de Dumnezeu sub formă simbolică de „Uter cu embrion în el”.

Sfânta Maica Domnului trecută în fața Sfintei Treimi, Tatăl și Mângâietorul Hristos după care urmează Eu, Basarab cu stea în frunte, voievodul Munteniei.

Deasupra lui M sunt 2 cercuri ─ ochiul văzător al lui Dumnezeu.

Acest simbol al Maicii Domnului este în fața Sfintei Treimi deoarece cavalerii templieri aveau ca patron pe Maica Domnului.

Ultimul rând care are unele litere șterse de vreme dar au fost mai bine văzute de către prof. univ. Damian Bogdan, are următorul conținut: „Slavă lui Tugomer Basarab, slavă în veci”, iar în fața rândului este simbolul unui coif aplecat, ceea ce denotă că aici și-au sfârșit viața Tigomer-Tihomir Basarab, adică primul copil al lui Basarab care trebuia să-l urmeze la tron.

Acest monument funerar este dedicat luptei de la Posada și acestui fiu, co-regent, lucru ce reiese și din vestimentația cavalerului de la Curtea de Argeș (coroană de pe perle, cruce patriarhală și bijuteriile de la mână).

La întrebarea dacă Tihomir sau Tugomer să fie scris pe piatră și să fie copilul lui Basarab, răspunsul este după obiceiul românilor de a numi primul băiat după numele bunicului. El era prințul moștenitor, poate că și guvernase alături de tatăl lui Basarab și de aceea a fost pe piatră înscris cu litera T.

La naștere putea să aibă și un alt nume ca Alexandru sau Albu (românesc) după cum avem consemnat pe inelul cavalerului din mormântul 10, ALVA/ALMA, adică Alexandru voievod.  

Toate cele consemnate mai sus, după opinia noastră, prof. George Voica și dr. C-tin Ionițescu, sunt adevărate și nu au altă explicație, dovada fiind mărturia istoricului polonez M. Strykowski care a văzut cu ochii lui cei 3 stâlpi de piatră așezată lângă o biserică pe drumul numit atunci „Calea Loviștei”.

,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei,  Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”.

,,Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți”.

 FRAGMENTU 5.

. . . Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry ….

Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow).

Nu erau pietre simple ci numite stâlpi de piatră după cum a consemnat și la Constantinopol că a văzut coloane de marmură cu înscrisuri grecești și latine. Visul lui Strykowski de a vedea locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab era așa de mare deoarece socrul lui Carol Robert de Anjou era regele polonez Lokierca iar această luptă a rămas renumită până în zilele noastre deoarece  armata lui Carol Robert de Anjou era foarte puternică (cu peste 10.000 de cavaleri, echivalentul de azi a 10.000 de tancuri) față de armata lui Basarab. Și Basarab a avut cavaleri cu care participase în luna iulie la Veljbud, la sud de Dunăre spre a ajuta pe țarul Bulgariei, Mihail Șișman și au fost învinși de de Ștefan Uroș al Serbiei și Ștefan  Dușan. Aici Basarab a avut 3000 de cavaleri, însă bulgarii luând bătaie, armata lui Basarab s-a întors acasă învinsă. Poate și pentru acest motiv Carol Robert de Anjou a forțat nota să pătrundă în Țara Românească pentru a o cuceri.

Explicațiile interpretării scrisului de pe piatră au fost ușor date și datorită descoperirii în 1920 de către prof. Nicolae Iorga și Virgil Drăghiceanu sub podeaua Bisericii Domnești din Curtea de Argeș a mormântului nr. 10.

Emblema regelui maghiar Bela al IV-lea

În acest mormânt își duce somnul de veci cavalerul nostru Tihomir-Tugomer sau după numele românesc de Albu / Alexandru, fiul voievodului Basarab, prinț moștenitor pus în sarcofagul pregătit pentru Basarab în Biserica Domnească de atunci. Ei fiind catolici, și sarcofagul a fost pregătit din timp având gravate pe el simboluri templiere: Steaua lui David, Arborele Vieții, Crucea de Malta și floarea de lis; Basarab însuși fiind cavaler, după cum este pictat în Biserica Domnească.

Surprinzător pentru mulți este paftaua cavalerului din mormântul 10, care are peste 300 g. Pe ea este gravat un castel gotic cu 2 balcoane în care un cavaler și o prințesă își spuneau vorbe de iubire sub supravegherea unei femei cu trup de lebădă și cap încoronat de regină. În epocă mai găsim pictat un asemenea cap de regină, cu 5 copii, 3 băieți și 2 fete, pe Elisabeta Piast, soția regelui Carol Robert de Anjou și mă face să cred că această pafta fusese ca un dar de logodnă din partea familiei regale a lui Carol Robert de Anjou către băiatul lui Basarab.

SIMBOLUL LEBEDEI: Prin frumusețea și grația ei, această pasăre parcă a fost predestinată a deveni un personaj central al mito-poeziei multor popoare ale lumii. Simbolizează puritatea, nevinovăția, singurătatea mândră, curajul, poezia, elevația spirituală, întruchipează fie lumina zilei – și se asociază principiului masculin (Zeus se preface în lebădă pentru a se apropia de Leda-gâscă), fie lumina nopții, fiind simbol feminin, lunar, legat de moarte și înviere. Uneori cele două aspecte formează un tot unitar, lebăda căpătând însușirile unei păsări hermafrodite sau androgine. Cele mai multe basme și legende o consideră drept metamorfoză a unei fete. În această calitate, ea poate deveni simbolul iubitei, al logodnicei sau miresei, așa cum apare și într-o colindă românească, constând dintr-un dialog al candidatului la însurătoare cu aleasa inimii sale, coborâtă la el în chip de lebe-joară: „O, tu mândră lebejoară, / în baie te-oi îmbăia… / în baie de lapte dulce, / D-aicea nu te-ai duce /… — Tinere fecior de Domn / Ci sunt zâna cerului / De la poarta Raiului […]”(G. Dem. Teodorescu, 89)  În acele timpuri așa se proceda când se urmărea să-și numească regatele.

Aceste cruci ale cavalerilor de Malta ne arată că și românii noștri erau în ton cu cavalerii occidentali, dovada fiind și cavalerii români care au participat la Cruciadele conduse de Andrei al-II-lea al Ungariei, după cum a scris istoricul P. P. Panaitescu. Acest lucru ne indică azi că valahii din Țara Făgarașului erau bine organizați și aveau „armata lor”.

Referitor la Reynold, făcea parte din aristocrația franceză și era strămoșul nobilului maghiar  Rozgony care s-a bătut cu Carol Robert de Anjou.

Lui Renauld de Chatillon (1125-1187, cf. Wikipedia), prinț al Antiohiei între 1153-1160 și în 1175, Baldowin al IV-lea al Ierusalimului i-a dat domnia și peste Hebron. A fost căsătorit cu Constanța Antiohiei și a avut mai mulți copii printre care și fiica Agnes de Chantillon. Aceasta s-a căsătorit cu viitorul Bela al III-lea al Ungariei, crescut la curtea împăraților de la Constantinopol, tatăl lui Andrei al II-lea, bunic al lui Bela al IV-lea. Renauld era deci din familia Catillon-sur-Loing.

Floarea de lis gravată pe sarcofag ne duce cu gândul la înrudirea cu banul Mikud care la rândul lui era înrudit cu banul Reynold, un urmaș al regelui Reynold din Antiohia și a cărei fată, Agnes, a fost căsătorită cu Bela al III-lea. Din această cauză foloseau ca simbol „Floarea de crin” a Capeținilor din Franța iar acest lucru ne duce cu gândul că banul de Severin, Micud, era înrudit cu banul Reynold, din Ungaria și care l-au ajutat pe regele Ștefan al Ungariei în războiul civil cu tatăl său Bela al IV-lea. După moartea regelui Ștefan ei au rămas în slujba regelui Ladislau Cumanul perioadă în care s-a înrudit cu Tihomir după cum reiese din actul lui Vlaicu Vodă privindu-l pe Ladislau de Dobocai, ruda lui de sânge.

Banii Reynold și Micud erau favoriții regelui Ladislau Cumanul.

Privind în urmă faptele istorice ale înaintașilor noștri și ale lui Basarab I, știm că el, în 1324, a fost recunoscut ca voievodul Țării Românești de către Carol Robert de Anjou, iar în 1327, Papa de la Roma, Ioan al XXII-lea l-a felicitat pentru succesele avute contra tătarilor și numit voievodul nostru iubit Basarab Catolicul.

Poate că la întunirea pe care a avut-o Basarab în 1324 cu Carol Robert de Anjou, a participat și fiul lui, prințul Tihomir-Tugomer  zis Albu, coregent după cum era moda, și atunci să-l fi cunoscut și regele Carol Robert de Anjou și în finalul expunerii eu cred că acest prinț a fost celebrul sol de pace de la Severin.

Din mormântul nr. 10, prințul nostru ne transmite un ,,mesaj” prin coroana de perle de pe cap și anume că el este regele care și-a dat viața pentru țară, iar crucea patriarhală de pe mână ne comunică că nu-și va uita niciodată credința în Maica Domnului și pe care nepotul lui Vlaicu Vodă a pictat-o ca nicăieri altundeva gravidă, viața urmându-și calea.

Ca simbolistcă, este importantă și crucea patriarhală din perle de pe brațul cavalerului din mormântul 10 deoarece reprezenta un simbol a puterii sacerdotale a țarilor sau regilor din acele timpuri. Nu seamănă cu crucea lui Ștefan al maghiarilor, dar este asemănatoare cu crucea de pe mormântul lui Radu de la Afumați.

Mormântul lui Radu de la Afumați

Dione Crisostomul, contemporanul lui Traian și Decebal a lăsat scris despre această nobiliară a sarabilor, purtătorii de căciulă de vulpe, regi, preoți sau conducători militari, după cum a fost și Decebal și care au denumirea de SARABI, a devenit în gura lumii ca ARAPI ─ adică negri. Așa se face că însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, în anul 170 a scris că fluviul Jiu ar fi al arapilor, ce izvorăște din țara arapilor din Hațeg, adică din țara tracilor. Această marcă de nume s-a transmis și la împărații romani daco-traci ca Filip Arabul I și Filip Arabul II Liciniu, Galeriu a cărei mamă era preoteasă din nordul Dunării, ,,Maximus Galerius in Dacia haut large asardica naus”.

(B. P. Hasdeu, Etymologica Magnum Romaniae)

,,În 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei, se urcă un alt dac, dar nu Sarab ordinar ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian, gentis Daciae, Decibaliu Psius ut fortur afinius  (Treb. Pollio, XXX  Tir. IX a scris B.P. Hasdeu).

„Licinius imperator est factus Dacia ariundus” (Eutrop)

Sarabii lui Dione Crisostom, ca și basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei căci aici, în jurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și a castei celei nobiliare.

În Biblioteca imperială din Viena se află într-o traducere germană anterioară secolului XVIII o colecțiune de blazonuri făcută de unul numit Ruběić, care își dă titlul de eraldist (Wappenherold) al împăratului serbesc Ștefan Dușan (Ianko Schaffarik, t.9, 1857, p. 348). Dacă această indicațiune cronologică ar fi adevărată, atunci noi am avea a face cu un monument eraldic tocmai de pe la 1340. În acea colecțiune, marca Țărei Românești este din punct în punct ca la Hulsius.

Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva, dar cestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preț un izvor foarte autorizat, când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei țări. Prima confirmațiune oficială ne oferă numismatica maghiară.

La 1368 Vladislav Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Țărei Românești (Fejer, IX, 4, p. 148, 210). Din aceeași epocă există monede de la regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe parte cap negru:

Vom mai adăoga în teacăt că până astăzi numele cel legendar al Basarabilor la învecinații ruteni este Bisova Arapia, literalmente „Arabia dracului” (Zelechowski, Ruthen. Wtb. I, 31).

Ceea ce s-a întâmplat rutenilor, ceea ce s-a întâmplat serbilor și bulgarilor, nu putea să nu se întâmple și mai denainte tuturor neamurilor învecinate cu Basarabii, adecă toate trebuiau de asemenea să-i arabizeze mai mult sau mai puțin; și întrucât începutul Sarabilor se înfundă în epoca dacică, de pe atunci deja ar putea să ne fi rămas în istorie vreo urmă de acest fenomen.

Sarabii lui Dione Crisostom, ca și Basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei, căci aici, în giurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și al castei celei nobiliare. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunea pe care, sub raportul idrografic, o reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie. Ei bine, în geografia lui Ptolomeu, Jiul n-are alt nume decât: ϰατ Αραβω ν ποταμος, literal „de Arabibus fluvius”, adecă: „râul care se pogoară din Țara Arabilor”, pe când Dunărea este Δανουβιος ποταμος, Oltul ─ Αλουτας ποταμος, Temeșul ─ Τιβισϰος etc.”.

„Filip înaintează cu o armată în Dacia, se luptă cu o invaziune germanică, mai ales cu carpii, învinge și liniștește provincia. Aceasta ne-o spune Zosima (I, 20), dar și mai cu autoritate monetele cu legenda „Victoria Carpica” și cu titlurile „Carpicus Maximus” și „Germanicus Maximus”, urmate la 248 de un triumf. Nu e încă tot. La 247 Filip înființează în Dacia o monetărie proprie, ceea ce este o mare grație imperială și dovedește totodată o stare comercială înflorită a provinciei.

Pe aceste „monete dacice” figurează Dacia ca o femeie între o aquila și un leu, cu numerele Legiunilor V și XIII, ținând într-o mână sabia dacică cea încovoiată întocmai ca pe bas-reliefurile Columnei Traiane, iar în cealaltă un steag. Sabia cea dacică nu s evede decât numai pe aceste monete ale lui Filip. Pe unele exemplare Dacia poartă tiara sau honetul cel frigian, simbol de libertate”.

„Dintre împărații pe cari i-au luat Roma din Dacia, cel mai celebru a fost Liciniu, cumnatul lui Constantin cel Mare și înverșunatul dușman al creștinilor. Fântânele sunt unanime asupra originii sale: „Licinius imparator est factus, Dacia oriundus” (Eutrop); „απο Δαϰιας Βρμωμενος (Socrates Scholasticus). Și se mai adaoge că era un barbar, un om crescut și născut departe de orașe : „agraribus plane acrusticantibus, quia ab eo genere ortus altusque erat, satis utilis” (Aur. Victor). Despre Liciniu dară este necontroversabil că a fost „natione Dacus”, ca să vorbim în stilul inscripțiunilor. Ei bine, acest dac Liciniu zicea că se trage din neaul lui Filip Arabul; iar prin urmare una din două: sau Liciniu a fost arab din Asia, ceea ce-i peste putință, sau Filip a fost Saraba din Dacia, după cum am văzut că-l arată și faptele sale.

Julius Capitolinus trăia sub Constantin cel Mare, căruia i-a și închinat scrierile sale. În Viața lui Gordian III (c. XXXIV) la sfârșit, tocmai în pesagiul unde se adresează cătră Constantin cel Mare, Capitolinus vorbește despre o inscripțiune în care se menționa că Gordian fusese învins de Filip, adecă de împărații Filip Arabul și fiul său Filip II; apoi adoage că se zice cum că Liciniu, când ajunse împărat, a distrus acea inscripțiune, fiindcă el, Liciniu, „pretindea a se trage din neamul celor doi Filipi”: „Quem titulum evertisse Licinius dicitur eo tempore quo est nactus imperium, quum se vellet videri a Philippis originem trahere”.

Acest text este nec plus ultra categoric. Toată lumea știa ca era dac, ba încă barbar din Dacia, dar toți trebuiau să știe nu mai puțin că eș își urcă originea neamului la Filip Arabul, pe care însuși Julius Capitolinus îl numește „Philippus Arabs”; și trebuia s-o știe mai ales Constantin cel Mare, când îi dăduse pe soru-sa în căsătorie. Înrudirea însă între Liciniu și între Filip nu putea să fi fost în fapt decât identitatea de castă: amândoi Sarabi. Elementul cel mai rezistinte contra dominațiunii romane în Dacia, Sarabii, floarea dacilor de altădată, par a s efi ținut totdauna retrași, departe de cultura cea curat latină a orașelor: de aici tatăl lui Filip ne este descris ca un hoț de codru, iar Liciniu ca un țărănoi. Neam barbar pentru erbanitatea romană, Sarabii se distingeau totuși prin trăsătura caracteristică de a fi toți foarte mândri: „superbus”, zice Capitolinus despre Filip.

„Dominațiunea romană în urma cuceririi Daciei nu exterminase acolo nici poporul de jos, pe cei „păroși”, „capillatos”, nici casta cea aristocratică a „căciulaților”, „Sarabas”, ba nici chiar în sânul acestei caste dinastia cea regească a lui Decebal. Filip, un Saraba ordinar, adecă nedinastic, apucă sceptrul imperial la 244. Peste 17 ani, la 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei se urcă un alt dac, dar nu Sarabă ordinar, ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian; „gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, affinis” (Treb. Pollio, XXX Tyr.IX).

Aceasta invederează pe deplin puternica persistență a Sarabilor în Dacia un secol și jumătate după moartea lui Traian. Ceva mai mult, peste vro zece ani după Regillian, împăratul Aurelian retrage din Dacia administrațiunea romană și legiunile, lăsând pe ceilalți locuitori în voia furtunelor, dar elementul cel nedomolit al sarabilor rămâne nestrămutat acolo, și, după ce Roma perde cu totul Dacia, doi dintr-înșii mai izbutesc a deveni împărați romani: la 307 Liciniu, despre care s-a vorbit deja, iar la 305 Galeriu.

Se repetă mereu că împăratul Galeriu a fost născut în Dacia cea nouă sau a lui Aurelian nu departe de Sardica, adecă aproape de Sofia, în Bulgaria actuală, fiindcă Eutropius (IX, 22) zice: „Maximianus Galerius în Dacia haud longe a Sardica natus”. În privința lui Galeriu, o fântână mult mai sigură decât Eutropius este Lactantius, contimpuran cu acest principe, nu posterior ca celălalt, și carele ne spune foarte lămurit că Galeriu era din Dacia cea veche sau a lui Traian, de unde mumă-sa fugise cu dânsul trecând Dunărea denaintea unei invaziuni a carpilor, și prin urmare putea să fie crescut în Sardica sau pe aproape, dar nu fusese născut acolo. Lactantius mai adaogă că Galeriu nu era latin, ci barbar din Dacia cea veche, și anume indigen, adecă dac, de vreme ce fugea dinaintea năvălitorilor străini”.

„Aposteriori, Galeriu era fosrte mândru de originea sa. Pe când alții îl porecleau „cioban”, „armentarius”, după cum ziceau lui Filip „haiduc” și lui Liciniu „bădăran”, însuși Galeriu pretindea a fi dintr-un neam zeesc: „diis oriundus” după Lactantius, sau un neam de balaur: „matre compressa dracone”, după Aurelius Victor.

Considerațiunile de mai sus ar fi ele singure destul de ponderoase pentru a ne îndemna să credem că Galeriu, ca și prietenul său Liciniu, a fost din casta Sarabilor; dar ceva și mai hotărâtor este însuși numele „Galerius”. Dacă nu s-ar ști cu certitudine că acest împărat a fost dac, numele său „Galerius” n-ar avea nicio importanță deosebită; când se știe însă că el era nu numai dac, dar încă se pretindea a fi de origine ilustră, atunci ne izbește împregiurarea că „Galerius” însemnează tocmai „pileatus”, derivând din „galerus”, sinonim cu „pileus”: „galerus est genus pilei”, zice Servius într-o scolie la Virgiliu, și prin urmare nu este altceva decât o traducere latină literală a dacicului Saraba.

Mai este ceva. Din Dione Crisostom noi am văzut că Sarabii erau la daci o castă nu numai nobiliară, dar și sacerdotală totodată.

Ei bine, Lactantius (De morte persec. XI) ne spune că muma lui Galeriu cea „transdanuviană” era o bogată preoteasă păgână a „zeilor de munte”: „mater Galerii erat deorum montium cultrix, quae sacrificabat paene quotidie et vicarios suos dapibus et epulis exhibebat” (cfr. Van Haag, De Galerio Caesare, p. 3)”

B.P. Hașdeu: « Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voevod și domn autocrat a toată țara basarabească”. E nu mai puțin caracteristic că domnii Moldovei, cu Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare în frunte, numeau și ei Țara Românească Basarabie, sau și mai bine o numeau cu pluralul – Basarabi, ca și când ar fi fost Basarabi toți locuitorii.

Despre Basarabii extinși pe teritoriul Transilvaniei și Olteniei, Hașdeu a mai scri următoarele:

„O cauză foarte curioasă a concurs a face ca numărul cel mare al Basarabilor să fie așa-zicând învăluit începând chiar din secolul XIV. Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul din frați sau veri să poarte numele Basarabă, și încă să-1 poarte în locul numelui său de botez. Acest obicei se învederează mai întâi la Basarabii din Hațeg, cari apar în istorie în secolul XIV și — după ei stăpâneau, între altele, în însușire de „chinezi” satul Râușor. Actul din 1398 numește trei frați: „honestos viros Janustinum et fratres suos Bass arabe et Custe Knesios de Riușor”, și mai jos: „saepedicti Knesi Janustinus, Bessarabe et Custa” (Fejéer, Cod. dipl. Hung. fără nicio indicațiune a numelui de botez. Actul din 1435 constată că chinezii de atunci din Râușor, Costa, Stanciul și Volcul popă, au trădat Ungaria trecând în Moldova, și transmite chineziatul în partea „Nobilium Michaelis et Bazaradac Joannis filiorum quondam Joannis de dicta Ryusor” (Fejer, XI, 504).

Toți cei menționați, toți fugiți și cei rămași, erau din aceeași familie chinezială a Basarabilor din Râușor, frați și veri; totuși, numai unul din șase se numește Basarabă și iarăși un frate al doilea, al cărui nume de botez ne rămâne necunoscut. Fără îndoială, aveam denaintea noastră un obicei, un obicei pe care întrucâtva îl putem urmări în aceeași epocă și la Basarabii din Țara Românească.

După moartea primului Dan Vodă la 1386, apucând tronul fratele său Mircea cel Mare, se pregătise pentru viitor o crâncenă luptă între cele două crengi domnești, o luptă care s-a tărăgănat până departe în secolul XVI. O creangă numită „Drăculești”, după numele lui Vlad Dracul, fiu al lui Mircea și tată al lui Țepeș, se credea în drept a domni prin faptele adevărat eroice ale membrilor săi; posteritatea însă a lui Dan sau „Dăneștii”, de câte ori izbuteau pe o clipă a apuca domnia, pretindeau că dânșii singuri se puteau numi Basarabi. Primii doi „Dănești” , Dan I și diul său Vladislav, se mulțumeau cu numile lor de botez (Arh. ist. I, 1, p. 19, 73, 142). Dar iată că fiul acestui Vladislav nu se mai știe ce nume de botez va fi avut, căci el se intitulează: „ tânărul Basaraba voevoda fiul bunului Basaraba voevoda”, ca și când Basarabi ar fi fost numai el și fratele său (Venelin, p. 111, 121). La 1476 domnește fiul lui Dan II, dându-și numele tot așa. >>

Ca atare, RADU NEGRU VODĂ, Thocomerus, Tihomir ─ Tugomer, voievodul românilor, nu este cuman ─ Tug-Tamir, Tug ─ Timur, adică oțel călit cum l-au denumit mulți rău-voitori uneori, ci din moși-strămoși valah în carne și oase.

La fel și fiul lui, Basarab, făcut și el cuman însă recunoscut chiar de către Carol Robert de Anjou că este român din casta nobililor sarabi, purtători ai peceții capetelor de arapi pe steaguri și monede și al căror renume s-a transmis până astăzi iar poporul a fost supranumit ca „valahii negri” dela nordul Dunării.

Dione Cristotomul ─ Dione care a scris în grecește istoria dacilor, ne spune că la dânșii se numeau SARABII TIAREI sau „capete cu căciuli” (pe latinește, pileati), clasa cea de sus, din care se alegeau regii și sacerdoții.

Densușianu: Despre colecțiunea cea vechii de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos.

Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adică Saturn.

Reproducem aici cuvintele lui Iornande: „Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la Geți o disciplină morală, ca ast-fel să îmblăndescă moravurile lor cele barbare; el i învăță să cunóscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-l să trăiască amésurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în dilele nóstre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învătat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popóre în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată să-și petrecă vieța în fapte bune; el i-a făcut cundscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cei mai deșcepți, i învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de pileați”.

Neștiind totuși cine putea fi sacerdotul purtător de căcilă de bassara din tribul bessilor, se poate bănui că numai unei persoane îi putea reveni acest rol și nume (de Basarab, vezi comentariile lui Hașdeu).

Radu Negru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește, Tihomir-Tugomer pe slavonă precum și fiul lui, Basarab, nu sunt cumani, ci fac parte din gena TRACO-DACILOR SARABI.

AICI S-AU NĂSCUT, AICI ȘI-AU DAT VIAȚA.

Evanghelistul Luca în cap. 19, versetul 40…  Pietrele vor striga.

Mântuitorul către ucenici Zic vouă: ,,Dacă vor trecea aceștia, pietrele vor striga”.

Istoricul Dumitru Onciu și B.P. Hașdeu au scris depre originea traco-dacilor de langă Munții Rodopi, Munții Hemului, teritoriul cuprins și de regele Burebista, a tribului sacerdot al bessilor, purtători de căciulă de vulpe BASSARA. Ei erau preoții templului lui Dionisos, Basareus sau Sabazius Basareus. Aceștia erau buni luptători, buni în meșteșugul aurului fiind înrudit cu tribul sartilor cu capitala la Bessapara lângă Plovdiv. Această localitate este în apropierea drumului ce lega Constantinopolul de Filipolis, Sofia, Belgrad, Raguza, Roma. De la ei a rămas numele de biserică, adică de credință. Albanezii și azi folosesc expresia besa-bes, adică un fel de jurământ sfânt. Acest trib a fost descris prima dată de Herodot cu cinci secole î.Hr. Ei erau purtătorii de căciulă de vulpe, Bassara, căciulă ce este caracteristică și clasei conducătoare a sarabilor daci Tarabostes sau pielaților. De la cuvântul sarab a plecat și confunzia de arapi dată dacilor și viitorilor valahi. Însuși zeul Orfeu este imortalizat ca purtător de căciulă de vulpe, trac fiind la origine.

Besii au fost atât în Dobrogea cât și în Dacia aduși de Traian, înfințând cohorta a IV-a Flavia Besorum ce a staționat la Romula, Slăveni, Buridava, Cincșor, Boița, Micia, Troemsis. În timpul lui Aurelian administrația și armata Imperiului Roman au fost trecute în sudul Dunării în Moesia reușind în final să romanizeze și populația tracă pe întreg balcaniul. Așa se face că populația de aici a fost toată romanizată iar noua religie să fie însușită de această populație, iar cei din tribul bessilor numiți și români ca și cei din nordul Dunării să aibă episcopul lor exemplu sec. IV, V, Niceta de Remesiana care a popovăduit credința în această zonă. În secolul al VI-lea împăratul Iustinian a construit pe Muntele Sinai Mânăstirea „Sf, Ecaterina” unde s-a folosit de românii din tribul bessilor, unde într-o bună bucată de timp s-au folosit slujbe în limba bessă (armână), latină, egipteană și greacă. Besii au fost răspândiți pe tot teritoriul Balcanilor și mai ales în Bosnia așa cum a scris scriitorul Isidor Ieșean cartea ,,Despre originea cuvântului Bosnia”, descriind multe localități legate de numele bessilor la fel ca și în România. Tot legat de zeii Dyonisos și Diana s-au găsit relicve ale lor în Țara Făgărașului, o mască a zeiței Diana de la Cinșor în anul 1986 și despre Zeul Dyonisos la Râșnov în 2015 care au fost aduși de tribul bessilor în această parte de țară. Tot așa se poate explica și existența Basarabilor pe întregul cuprins al Banatului, Țării Hațegului sau Olteniei, locuri unde au sălășluit aceste triburi de sacerdoți traco-daci.

Zeița Diana, descoperită la Cincșor, 1986
Zeița Bendis de la Muncel
Dionisos, descoperit la Alba Iulia, 1989. Muzeul National
Dionisos, pe un vas ceramic descoperit în 2015 în castrul de la Râșnov

« Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2012:

Râşnov, jud. Braşov [Cumidava]

Punct: Grădişte, Erdenburg

Cod sit: 40376.01

[…] Materialul arheologic mobil descoperit în această campanie este deosebit de bogat. Astfel, au apărut piese de echipament militar: vârf de bolț, bilă de praștie, două fragmente de catarame rectangulare, aplică de centiron fragmentară, fragment de carabinieră de harnașament, limbă de curea, pandantiv semilunar, aplică de curea în formă de migdală, fragment de aplică de harnașament tăiată pentru a fi retopită și reciclată. De asemenea sunt prezente și fibule, ace de păr și inel cu cheie feminine, care dovedesc prezența în castru a civililor în secolul III. O piesă deosebită o reprezintă o farfurie de sticlă din păcate fragmentară și parțial calcinată, decorată prin gravare cu reprezentarea lui Dionyssos. În aceasta campanie au fost descoperite mai multe monede decât în toate cercetările de până acum 44, dintre care 22 de denari într-un tezaur. Pentru prima dată au apărut și geme, una nedecorată din nicolo și una de carneol decorată cu stindarde, ce fusese montată într-un inel de aur. Dintre materialele post romane se remarcă o gură de teacă medievală. »

Claudia Motei, Muzeul Județean de Istorie Brașov

Colectiv format din: Liviu Petculescu – responsabil, Stelian Coșuleț, Radu Ștefanescu, Ionel Bauman (MJI Brașov), Cristina Mitar (MCDR Deva), Darren Poltorak (Archaeotek Canada), Traian Dumbrăveanu (student UBB Cluj) și 11 voluntari ai organizației Archaeotek din Canada (Centre de Recherches et Techniques Archéologiques).

Aceste descoperiri arheologice recente arată strânsa legătură dintre locuitorii Țării Făgărașului, Hațegului și Bessii aduși de Traian, continuatori ai credinței lor în zei.

Dacii și geții vorbeau aceeași limbă după cum au spus Herodot, Strabon și însuși Ovidiu, care o considera o limbă proto-latină.

 Densușianu, despre Limba Geților: «Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche.»

Se ocupă bine înțeles de limba Geților și Dacilor: «Limba Geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină. »

 Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentă împăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: «Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră la pace și își ridicară armele de jos.»

 Și senatul înțelese cuvântarea lor.

 Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor :

«Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert».

 Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată.

 (Dacii și tracii vorbeau aceeași limbă, PROTO-LATINA.)

Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: «În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr».

 Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni.

 Urmează un adevărat dicționar al limbii pelasgice, voiu cita: «Diferite cuvinte și forme, ce ne-au rămas din limba veche barbară, cum sunt Anxurus, înger; Apssorhus, apșoară; Arius, râu; Asarath, sărat; Baba și Ababa, Babă; Baku, taur; Brathu, brad; Celeres, călărași; Cerus, cer; Copte, coaptă; Domnus și Domna; Daspletis, despletit […]

Despre acest tribal bessilor din Haem și Dacia Traiană, Isidor Ieșean a consemnat următoarele:

« Căci un popor „Bessi” sau „Bossi” au existat în adevăr pe aici, și aceștia au fost români, adică mai întâi un popor trac, apoi mai în urmă cu totul romanizat, care era, după mărturisirile lui Ptolemeu VIII, 12, 4, unul din cele 15 triburi tracice, ce au esistat pe vremea romană, mai ales în Dacia-Traiană: Ptolemeus III. 5. 20 zice, că „Bessi” (Bμσσοι) locuiau în Balcani și se estindeau până în Carpații nordici (f, v. Gheyn 102) etc.

Bessi (în limba sanscrită vecya) erau un popor de munte, războinic, se trăgeau din aceiași tulpină cu Satrae, tot un trib dacic de pe timpul Romanilor, și locuiau mai întâi în munții Rodopei, spre est de Satrae (pe râul Nestus până la Hemus nordic. I. v. Gheyn 97), pe teritoriul ce se întindea de la Ciconi până la Hem, și ajunseră în estinderea lor spre vest și până în Bosnia și Dalmația de astăzi. Inscripția latină-greacă de pe vremea lui Traian îi numește „Vessi” grec. Bησδυν (Zaikaria 78). Capitala lor a fost Bessapara ale cărei ruine se văd și astăzi la Staro-Grădiște, Besikava, pe Strebrus, spre sud de Basargik. „Bessi” sau „Bossi” erau un popor foarte energic. O inscripție de la Naples citează despre Dolonus Esbani F. Bessus equi. ex. c. Equ. III Thracum.

Strabo VII, 5.12. zice că: „Bessi” merită a fi numiți briganzi. S. Paulin episcopul de Nola, Poema XVII, v. 219. Migne, P.L.S. VXI zice: „versos monachis latrones”. Bessi au fost după cum ne spune Herodot VII.III, preoții templelor Satrilor, adică ei erau și o secta sacerdotală. Horațiu numește pre Bachus tracicus Bessareus (Od., 1. XVIII. II). În regiunea Pindului găsim localitatea Bessarica. (Fligier. Zur praehistorischen Ethnologie der Balkanhalbinsel 45. 62).

Și astăzi însemnează cuvântul „bess”, „bessa” în limba albaneză, precum am amintit mai sus: „credință”, „răsbunare”. Bessii au fost tot odată și mari esploatatori ai minelor de aur din Munții Hemului. Așa găsim în poema lui S. Paulin de Nola: „Bessus colligit aurum”, iar Latinus Pecatus zice: „Purum ille pretiorum putabat aurum, quod dementium venis aut fluminum glareis quaesitor. Bessus …eruisset”.

Bessi apar și ca: „auri leguli et metalarii” și în Cod. Theod. X, 19, unde citim: „ut nemo quamquam Thracem ultra in possessione prpria putat esse celandum [1])”.

Bessi au fost tracii cei mai viguroși și mai rezistenți și, fiind și un trib nu numai sacerdotal ci și tototdată militar, au știut să-și menție lung timp naționalitatea lor. Ei arată goților, cari trec prin anul 377 Hemul lângă Hadrianopol (Uscadama în limba bessă), drumurile prin Munții Hemului și ai Rodopei (sequendarum auri venarum periti non pauci. Marc XXXI 6.6.). Tot așa au făcut și Valachii (Valchis) pe timpul lui Ioanițiu, când cumanii și pecenegii au călcat Balcanul (Tomaschek).

Bessi au existat lung timp și după apunerea Imperiului roman, până cam prin secolul al IX-lea și XI-lea. Episcopul Niceta de Ramesiana (Bela-Palanka între Nis și Pirot), predică în secolul al V-lea evanghelia bessilor și goților din ambele Dacii (uterue Daciis) cam prin anul 430 și înființează pentru ei 3 biserici, în care s eoficia în limba greacă, armeană și bessă. (Vita Scti Theodosii în Paguis t. III. 9).

În secolul al VI Bessi sunt deja cu totul romanizați. Aceasta ne-o mărturisește peregrinul Antonius din Placentia. Veniamin din Tudella, care vizitează Sinaiul în secolul al XII-lea găsește la poalele muntelui o monastire în care se află călugări, ce vorbesc încă unii cu alții în limba bessă: „tres abates scientes linguas hoc Latinam, Bessam et Graecam, Syriacam et Aegyptiacam linguarum”. (Item ad Goldmeister cap.37 apud Tomaschek ibi, f.). Numele lor n-a fost dispărut încă, tot așa că și cel al Goților din Dacia. Nicetas Episcopul de la Seres amintește încă despe bessi.

Bessi au fost, precum am amintit mai sus, tribul cel mai războinic dintre traci. Ei erau deci cei mai buni soldați ai armatei bizantine.

Priscus, care a călătorit în secolul al V-lea prin tot Balcanul, zice că limba latină era aci limba oficială și limba de casă. Tracii se contopiseră deci deja cu totul cu coloniștii romani și numai „Bistonii” și „bessi” mai rezistaseră încât-va până ce în secolul al VI îi vedem și pre aceștia cu totul romanizați.

În anul 587, când oastea bizantină trecea munții Rodopului, teritoriul bessilor, contra năvălitorilor avari, un soldat bess strigă camaradului său ce mergea înainte și avea un catâr cu merinde, de pe care catât picase jos sarcina, fără să observe camaradul, stăpânului catârului: „toarnă, toarnă frate”. Bessi erau deci pe atunci deja romani. Istoricul Theophanes observă totodată, că aceste cuvinte rostite mai sus, erau pronunțate în limba națională (τη πατωα φονη), iar Theophilactes zice, că aceste cuvinte erau esprimate în limba țării (επιχωριφ τε γλωττη). Și cu aceasta este făcută prima mențiune despre limba română în Balcani. Tracii vorbeau deci prin secolul al VI toți, după cum zice Tomaschek, deja „lingua rustica Romanisca” (românească).

În secolul al XI strategul Kekaumenos identifică pre românii din peninsula balcanică cu „bessi”.

Există și urme de existența lor de odinioară. Așa se pare invederat, că de la „biesoi” sau ”bessi” din Dacia se derivă și numirea munților Beschid din districtul Sanok în Galiția (l.v. de Gheyn f. 102).

Tot de la bessi se pare că se derivă și numele de Bissecuca, muntele în județul Prahova, aproape de hotar, Bissoca în jud. Râmnicul Sărat, plaiul Râmnic (Frunzescu 42), țara Bârsei în Transilvania.

Există urme foarte puternice de existența bessilor sau bosilor prin toată Bosnia, atât în numirea topografică cât și în numirile familiare și anume: numiri topografice: Bese (districtul Maglaj. Zepce), Besarovac (d. Visoho), Besici (d. Visoki Kljuc) Besir (d. Banj), Biserica (d. Foea), Beskeri (d. Pozor), Beslaci (d. Glamoe), Beslici (d. Foea), Bisirevici (d. Srebrenica), Biserna (d. gorazda), Bisic (d. Gracanica), Bistarac (d. Tuzla), Bistrani (d. Rogatica), Bistrica (d. Fojnica, Banjaluka, Gradiska Jajce, Zenica Foca, Gradacac), Biscani (d. Kotor-Varos Bistrik) (mah Sarjevo) Bisina (d. Vlasenica, Nevesinje) Bisevici (d. Visegrad) Bossin (d. Căjnica) (Boskovije Bosovic Bosnici, Bosancic (d. Kljuc), Bosnica (d. Zenica) Bistra (d. Zvovnik) apoi între numirile proprii amintim numai unele precum: Ahmed Biscevic (în orașul Foea), Mujo Besenic (în orașul Visoka) amândoi osmani, apoi o familie notabilă din Saracevo Risto Besaravic care prin lung timp au fost viceprimarul orașului Saraievo, apoi Besara în orașul Krupa etc.

Numirea de „bessi” sau „bossi” provine în istorie direct și pentru numirea românilor. Așa găsim în cronica ungară (Simeon de Keza) și la alți scriitori de documente expresiunea: terra silva Blachorum sive Bessinorum).

Dr-ul I. Sbiera spune în opul său: „Istoria romanilor de la originea lor” Cernăuți, 1906, p. 318, că „în Ardealul meazăziinal-răsăritean, în țara Bărsei de azi era pe timpul năvălirei Ungurilor în Pannonia în anul 895 un al patrulea ducat roman, locuit de besseni”.

Ce puteau fi acești besseni în acest timp, drept în mijlocul românilor compacți ceva alta decât încă români, când știm că țara Oltului și a Bârsei, era deja de la începutul istoriei românilor țara cea mai românească, obârșia romanismului întreg. Deci dară și „bessi” sau „bossi” din Bosnia cari au existat pe aici înainte de romani și multe secole în urma lor, cari erau deja de lung romanizați, erau încă numai români.

Numirea originală ale acestei regiuni se pare să nu fi fost chiar „Rama” ci „Ruma”, și că acest cuvânt din urmă se va fi fost schimbat abea mai în urmă, aici pe acest pământ iliric, și aceasta ne arată iarăș acea împrejurare, că și astăzi se află în Pannonia de odinioară (în Sirma de azi de unde emigrase românii) lângă Carloviț, un oraș cu numele Ruma. Orașe și locuri cu acest nume există astăzi preste tot Balcanul o mulțime dar indecomun numai pre acolo pe unde au locuit odată romanii sau românii, și aceasta este dovada cea mai bună despre substratul român al acestui loc care poartă și astăzi încă numirea de „Ruma”.

În fine, oare aceste două numiri „Rama” și „Ruma” nu s-ar putea aduce foarte bine în legătură cu cuvântul „Roma” și cu populația română ce au existat pe aicea mai ales pe acele timpuri?

E doară de tot clar, că „Rama” nu e nimic alta decât numai o formă schimonosită, slavisată din cuvântul „Roma”, și „Ruma”. Chiar și noi ne-am fost numit odată între olaltă „rumâni”. În Muntenia prin tot timpul de mijloc de la descălecarea lui Radu-Negru încoace, clasa muncitoare și autochtonă era numită „rumâni”. Popoarele străine precum francezii, germanii etc., ne numesc și astăzi încă: Roumaines, Rumaenen etc. »


[1] Dionisie Olinescu: „Rămășițe traco-dacice” publicat în Revista literară ce apare în Cernăuți (Bucovina) „Junimea literară” 1907. No 10 și 11 pag.224.

Orașul Râm și Râmnicu Vâlcea

Ne punem întrebarea dacă acest nume nu este o denumire veche dată de romani știind că ei au avut un castru la Stolniceni, numit „Buridava Romană” în anii 103-105, după primul război dintre daci și romani. Aici a fost staționată cohorta a II-a, Flavia Bessorum, ai cărei soldați erau recrutați din rândul tribului Bessi. Castrul era dotat cu amfiteatru, băi termale, case de locuit.

Râmnicul Vâlcea este continuatoarea vechii cetăți Buridava, vechi port la Olt pe vremea romanilor legat de transportul de sare spre Imperiul Roman. Avea în acea perioadă peste 10.000 de locuitori.

Orașul a fost așezat pe drumul roman de pe firul Oltului și făcea legătura cu Transilvania la Sarmisegetusa și spre Brașov. Acest drum a fost practicabil mai bine de 1500 de ani. În 1783 era cunoscut ca Drumul cel Mare unde „iaște pietruit” iar în 1857 se numea Drumul lui Traian. O parte din denumirea orașului, cea de Râmnic, spun unii specialiști c-ar proveni din slavonă, cu înțelesul de râu, rac, eleșteu. Alții cred că numele provine de la râba (pește). A fost cunoscut  sub numele de Râmnic pâna în sec. XVI, ulterior adaugându-se Vâlcea, spre a-l deosebi de Râmnicu Sărat. Privind denumirea de Vâlcea sunt multe discuții, unii istorici presupunând că ar proveni de la vâlc (lup, în slavonă) iar alții, ca Sacerdoțeanu, că ar proveni de la cuvântul „vale”. Eu gândesc totuși c-ar proveni de la „Roma”, acest spațiu fiind intens locuit de daci și romani până în sec. IV și după. Localizat pe o principală arteră de circulație – Drumul lui Traian, a fost pietruit de la Dunăre până în Transilvania pe o lățime de 4 metri.

După cum se știe, Cohorta a IV-a Flavia Bessorum a fost încartiruită aici, la Bârsești iar după lăsare la vatră, soldații și-au întemeiat familii și au rămas în zonă, orașul Buridavei căpătând un nume asemănător Romei, de care au rămas legați locuitorii Daciei lui Traian: Râm.

Mai degrabă acest nume provine de la numele Roma sau Ruma după cum nota în Cronica sa Miron Costin („de la Râm ne tragem”) decât să provină de la cuvântul „Râba”: Râm = Râmnic vs Râba = Râmnic. Până la sosirea slavilor, această localitate, Buridava romană era sediul legiunilor romane, cu peste 10.000 de oameni.

Creșinismul a pătruns în zonă, dovadă fiind mormintele locale, descrise de părintele Gh. Petre, în care s-a găsit câte o piatră sub cranii – obicei creștin.

E normal să fie așa deoarece în apropiere de Ocnele Mari se exploata sarea încă de pe timpul romanilor,  soldații find plătiți cu bulgări de sare. În acel timp s-a mai creat o cale de transport a sării către Severin (Drumul Sării) pe sub munte.

Râmnicu Vâlcea a devenit astfel un puternic centru economic și social. În acest fel ne explicăm și prezența voievodului Bogdan, cu mama lui, Anca din actele episcopiei vâlcene, când este pomenit ca primul voievod ce a făurit o biserică în Râmnic. Martor la această perioadă este coroana de aur pe care scrie Anca, găsită la Malul Alb în 1980, experții datând-o în 1250-1300. Pe parcursul istoriei e menționat voievodul Dan I ca dăruind mânăstirii Cozia Veche de la Călimănești o moară din Râmnic. Acest lucru dovedește că era bine dezvoltată. Însăși Cozia Veche, strămutată în 1980 pe malul stâng al Oltului, la barajul de la Turnu, arată că era o construcție serioasă din acea vreme, bine adăpostită la poalele muntelui.

Basarab rămâne consemnat în istorie, legat de casta nobiliară a Basarabilor  provenită din nobili daci sarabi.

După cum am menționat mai sus, în tribul bessilor găsim, după Herodot și Strabon,pe sacerdoții templului lui Dionisie, purtătorii căciulii de vulpe, bassara. Dacii – burii – aveau legături cu Roma încă înainte de anul 100. Buridava Romană era cel mai mare oraș din acele timpuri.  Aici au găsit adăpost și refugiații din Macedonia și Bosnia din sec. XIII –XIV, construind o biserică în centrul orașului. Călugărul Blasius Kliner a scris despre oraș că și-a dobândit începutul pe la 1300 și a fost locuit și de sași, mai ales în partea centrală și veche a târgului. Nicolae Iorga vorbește de minoriții catolici ce ar fi reușit să-l convertească pe un principe pașnic de Râmnic, Nicolae, în 1345. Într-o scrisoare papală,  Clement al VI-lea îi enumeră pe cei care au sprijinit propaganda catolică, Alexandru, voievodul lui Basarab, Nicolae de Râmnic, Ladislau din Vidin, Stanislav, Aprozyo și Nicolae de Argeș. Catolicul Bonaventura Andreani din Câmpulung îi consideră pe sașii catolici ca fiind aduși la sud de Carpați, pe valea Oltului de Marghita, soția semi-legendarului voievod Negru Vodă.

Din datele menționate în aceste paragrafe, reiese că voievodul  Negru Vodă a stăpânit peste această parte de țară până la Dunăre pe sub Carpați fiind menționați munții Baia de Fier și Hirișești.

1390—1400: Mircea cel Bătrîn  voievod întăreşte lui Ion şi altora satul Braniştea Urăşei, ocină la Vadul Şercaiei şi o stînă în muntele Lereştilor, scutite de dări şi de slujbe.

„Noi, cela ce este întru Hristos Dumnezeu, bun credincios şi de Hristos iubitoriu şi însuşi ţiitoriu, Io Mircea velichi voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, oblăduindu şi domnindu toată Țara Muntenească și încă şi Laturea Tatariului şi hotarul de sub munte şi pre toată Dunărea. […]

Şi eu, Badea, carele am scris acest hrisov.

De pe limba slovenească pre limba rumânească, s-au tălmăcit de mine, protopop Vasilie, în 10 zile din iulie 7225.

Aceasta parie de pe originalul său cel adevărat bătrîn fără de niceo schimbare, adaogire, sau scădere s-au înoit şi s-au scris prin mine cel mai din jos iscălit, despre care mărturisesc cu sufletul mieu, întărind cu iscălitura şi cu pecetea mea, Făgăraş, iulie zile 23, 1777.

Antonie Monea Vineţeanul m.p. nemis.”

După  I. Puşcariu,  Fragmente istorice, IV, p. 45—47, sub 1417

Copie urmată de o trad. germ. din 1733.

Datat după sfatul domnesc. EDIŢII. Trad. D.I.R., B., 67-68, sub  <1414>.

„Antonie Monea Vineţeanul” era un membru al familiei Monea din Veneția, cel care este pomenit în 1232 ca slujbaș al lui Negru Vodă, din Rășinari.

« In nex causal cu reminiscențele de la Câmpulung, permiteți-mi să reflectez cu câte-va cuvinte și la inscripțiunea genealogică a Monescilor din Veneția inferiórá, gravată în pétrá și pusă pe casa sa de lonasc Mone, Protopop și Notareș soborului mare din anul 1700.
Genealogia familiei Mone de pe acésta pétrá începe cu Grigorie Venotianul, Vistiernic al lui Negru-Vodă între anii 1185 — 1216, ceea-ce incide de minune cu timpul lui Negru-Vodă indicat mai sus.

Și acéstá inscripțiune genealogică a fost dificultată din motive, că în ea se află o lacună chronologică între anii 1279 și 1390, și că acest Protopop la anul 1728, când a compus acea genealogie, anevoie a mai avut la îndemână documentele justificatore din trecut.

Spre lămurirea acestor aparenții, trebue să observez, că eu, carele la anul 1860 am decifrat, încât s’a mal putut, acéstá inscripțiune de pe pétrá cam deteriorată prin tempestăți, luând de pe ea și un facsimile, pe care apoi d-l Nie. Densușianu l-a reprodus în «Columna lui Traian», din anul 1883, pag. 175, am făcut urmátórele băgări de sémá: Mai întâiu mi-a bătut la ochi, că sculptorul a gravat anii chronologie! marginal, la începutul rîndurilor chiar și cu întreruperea cuvintelor, și cu rămânerea anilor îndărăt de persónele la cari se refer, și că între rîndurîle indicate cu anii 1279 și 1399 n’a mai avut unde să suplinescă săritura aparentă. — Alta că, pe când la începutul și la sfîrșitul inscripțiunii, descendența personelor se indică cu cuvîntul genuit, de exemplu Gregorius Venelus 1185 genuit Grigorascum 1216, hic genuit Gregorium 1250, etc.,— pe atunci de aici încolo, de la anul 1279 până la anul 1390 se continuă cu terminul ex quo (sub-înțelegendu-se descendunt) Mailat, filia Comana et II Gregorius, hi divisi, etc., ceea-ce presupune cel puțin două sau trei generațiuni și o împărțire a moșiilor între unchi și nepoți condivisionali, cari suplinesc golul chronologic dificultat.

Referitoriü la isvórele, de cari s’a putut folosi lonasc Monea la compunerea genealogiei sale, pot da asigurarea din propria mea experiență, că familiile boeresci din ținutul Fogărașulul păstreză cu scumpătate documentele avitice în sicrine depuse la seniorii lor, și le grijesc ca Israilitenii sicriul cu legile lui Moise.

Între acestea și acum se mal găsesc chrisove vechi în original sau copie și traduceri legalisate, precum sunt: Chrisovul lui Mircea Vodă din anul 1392, prin care se confere boerilor Stanciu Egumenul și fratelui séu Călin satul Scorei; din anul 1400 boerilor Micu și Stoia satul Mundra; din anul 1417 boerilor Borcea și Călian Vadul Șercaii; mai departe chrisovul lui Vlad-Vodă II din anul 1432, prin care se
confer lui Roman satul Voivodeni, Săsciori și Sâmbăta; din anul 1437 lui Tatul, Ursul și Bera satul Mărgineni; apoi al lui Vlad III din anul 1452 dat boerului Stanciu Mailat din Dezsani, etc. Aceste și
alte asemenea chrisove vechi, scrise în limba paleoslavică, au fost revăzute mal întâii! prin căpitanul suprem al Fogărașulul Paul Thomori, ajuns mal târziii Archiepiscop de Calocea, cădut în bătaia de la Mohács, 1526, expedánd despre ele sentințe aduse în scaunul de 12 boeri juxta ritum ei veterem huius terrae Fogarasiensis consuetudinern, spre recunóscerea drepturilor exemționale. Între ast-fel de sentințe aflăm și pé a boerilor Sandor de Vist, cu provocare directă la chrisovul original de la Mircea-Vodă.

Chrisóvele acestea vechi rețihendu-se se reínoiau cu diplome nouă scrise în limba latină, mai târdiu maghiară, sub titlul de nova donatio.
Boerii erau datori din timp în timp să-și continue arborele genealogic al familiei sale prin inquisițiuni la fața locului, că alt-cum cădeau din prerogativele lor, numindu-se apoi boeri căduți, iar moșiile lor deveniau fiscale.

Între ast-fel de împrejurări, stă afară de tótá índoéla, că și Ionasc Mone a trebuit să aibă archivul familiei sale, din care a putut compila tabla sa genealogică.

Ce e drept, istoriograful e dator să examineze urmele istorice cu sonda criticei celei mal severe, dar despre altă parte să nu cadă în patima scepticismului d’a dificultă cu ori-ce preț anticitățile și tradițiunile naționale.

Tradițiunea despre Negru-Vodă e atât de înrădăcinată în memoria poporului nostru, încât negațiunile tuturor savanților din lume nu sunt în stare d’a le alteră sau d’a le șterge nici în vecii vecilor.

Vox populi—vox Dei! »

« Rama se întâlnește și în Dacia-Traiană. Tradiția națională constatată mai întâi în prima jumătate a secolului VII ca tradiție scrisă, a păstrat cunoștința originei de la ”Râm” (Ruma, Roma). Existența tot a aceleași numiri românești de sate, de platouri, râulețe, orașe etc., în Bosnia și în Dacia-Traiană să nu ne documenteze oare o conexiune reciprocă, o legătură etnică din timpuri vechi îndepărtate ¬ mai întâi pe timpul romanilor, apoi pe timpul formațiunei poporului român, apoi și mai cu seamă p timpul luptelor bogumilice, când Bosnia a fost un azil al tuturor sectarilor persecutați ¬ între această țară și Dacia-Traiană? Desigur că da!

Când și cât timp au existat „bessi” sau „bossi” în țară?

Dacă vom cerceta originea și însemnătatea insignelor, capetelor negre de arapi pe marca țărilor române (ale Basarabilor).

Dacă vom asemăna marca veche a Bosniei cu marca țărilor românești din stânga Dănărei, adică cu marca Basarabilor.

Când și cât timp au existat „bessi” sau „bossi” în țară?

Ce privește această primă chestiune, apoi despre aceasta am amintit deja mai sus într-un mod destul de detaliat. Acvolo am arătat, că poporul „bessilor” au fost un trib dacic foarte răspândit, foarte energic și foarte puternic, că el a existat aici în țară deja înainte de romani, de unde trecu pe timpul romanilor peste Dunăre și se așeză și în Dacia-Traiană. Acolo am amintit, că ei au fost răspândiți aproape peste tot Balcanul, dar mai ales spre nord-vest în Iliricul roman, ai căror urmași îi aflăm și astăzi încă în Albania sub numirea de „Schipetari”, popor de munte sau ”Albanezi”.

Mai sus am arătat că prin această țară există o mulțime de numiri topografice și familiare etc. Ce poartă numele acestui popor, apoi aceasta e desigur dovada cea mai bună, că acest popor a trebuit să existe foarte lung timp în această țară.

Ne mai rămâne să mai adăogăm  aci unele puține, spre întărirea ipotesei noastre ce o desvoltăm aci în acest studiu și anume despre: cuvintele amintite mai sus ca: „Bassapara”, „Besikava”, „Besarsus” a lui Horațiu, „Ad Bassante”, „Bassareus” etc. Cuvinte ce seamănă foarte mult cu cuvântul „bessi” și  „Bassaraba”, despre care spune ilustrul nostru învățat B. P. Hașdeu, că el (Basaraba) aparține unei caste nobiliare dacice[1]. El spune că Basarabii sau Basarabeștii nu numai că se derivă de la besi nu numai că s ederivă de la beși, besseni, bosseni etc., ci ei aparțin chiar acestui popor. Aceasta o susține și D. Onciul zicând: „În legătură cu această tradiție fie observat, că cu multă probabilitate se derivă și numele Basrabilor de la un neam trac al Peninsulei Balcanice numit „bessi” al cărui vechi centru în Muntele Rodope era cetatea Besapara”. Deci Onciul derivă cuvântul Basaraba, prin metatesis, direct din cuvântul Bessapara.

Această castă nobilă a Basarabilor a putut deci ușor să aparție precum vedem poporului „bessilor” iar numele de  „besi” sau  „bossi” să aibă însemnătatea de  „nobil”, deja prin acea, fiindcă această stirpă dacică a  „bessilor” era însuși un popor nobil și foarte însemnat. Noi știm că din această stirpă nobilă au eșit mai mulți împărați romani. Așa se înaugurează  de la anul 235 încoace un șir lung de împărați romani eșiți din sânul acestor „besseni” , sau precum zice Hașdeu  „Bassara” .

Între acești împărați e de amintit de ex. împăratul Maxim Gaiu Juliu Verul (235 ¬ 238)  numit și Tracul, fiindcă era trac de origine, apoi Filip Arabul recte Sarabul (deci iată cuvântul  „Basarabul””), (244 ¬ 249) apoi împăratul Dacius Regilianus (249 – 261) consingean cu regele Decebal, ce a fost în anul 261 ridicat ca contraîmpărat asupra împăratului Gallienus Publius Licinus (253 – 268), apoi Lucius Domilius Aurelianus (270 – 275), apoi împăratul Galerius etc.

Această descendență nobiliară dacică a Sarabilor durează cât mi-e cunoscut până la secolul al VI lea după Christos, adică până la invasiunea Avarilor și a Slavilor în Balcani. De aice încolo se pierde, din cauza timpurilor prea furtunoase și prea nestabile, urma lor istorică, însă nu și perspectiva istorică, precum am văzut aceasta până acuma și precum vom vedea și mai la vale, căci atât în Transilvania (Hațeg, Oltenia, țara Bârsei) cât și în Balcani (adică în Bosnia, Herțegovina, Zeța, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria etc.) au existat probabil descendenți din acest popor nobil al  „bessilor”, respective al  „Basarabilor”, cari au format atâtea state, au dat instituțiuni și organisațiuni popoarelor străine invadate și cari îi dominau ori pe unde se aflau.

„Bessi” se reînturnară apoi adeseori în decursul timpurilor din Dacia-Traiană în Balcani, deja ca români, precum vom vedea aceasta mai la vale pretutindeni și în părțile Vestbalcanului prin Bosnia-Herțegovina, Dalmația, Croația, Zeta, Albania etc. Așa va fi fost o descălecare însemnată în aceste țări amintite mai sus, deja pe timpul lui Aurelian. Cu această ocaziune se vor fi reîntors desigur mulți din acești „bessi” romanizați înapoi prin părțile pe unde au fost ei deja odată, deci și prin aceste țări, și unindu-se cu frații lor, cu bessi romanizați autochtoni, ce existau pe aicea ¬ despre care am amintit mai sus, că au existat pe aici până pe la secolul al XIV, și despre cari amintește în secolul al V-lea și Episcopul Niceta de Ramesiana ¬ vor fi mărit contingentul lor.

Numirea de „bessi” sau „bossi” provine mai târziu adeseori, chiar special numai pentru poporul român, în istorie. Așa provine în cronica amintită ungară la Simion de Keza și la alți scriitori de documente vechi sub expresiunea „terra silva Blachorum sive Bessinorum”.

Românii sunt cunoscuți în țara ungurească sub numirea de „bessi” și sub Geyza (972 – 995) înainte de întemeierea statului maghiar, apoi sub Ștefan cel Sfânt (997 – 1038), întemeietorul regatului lor.

Deci dară și în secolul al XI-lea împreună cu alte neamuri; ca unii ce erau un popor foarte energic și care prin căsătorii s-au amestecat în mare parte cu maghiari, de unde s-au născut nobilimea maghiară de azi, pe care înainte pe când veniră ei din stepele Asiei nu o avuse.

Tot cronica maghiară zice despre aceasta următoarele: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore ducis Geyzae et sancti regis Stephani quam diebus regnum aliorum bohemi, poloni, graeci, hispani, Hismaelitae  „bessi” sive vlachi, armeni etc. „Qui diutius in regno commorendo, quamvis illorum generatio nasciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti, nobilitatem pariter et descensum sunt adepti”. ( I. De introitu diversorum nationum in Hungariam p. I. C.12).

Ei au fost căpătat acolo (în Ungaria) pe la anul 1234 privilegi cari le-au fost avut înainte de la Bela IV. Deci prin secolul XIII erau românii numiți încă „bessi” și deosebit de un popor mare și extins cu cari era populațiunea aleasă maghiară de tot mândră de a se amesteca prin căsătorie și de a deveni însuș nobilă.

D. Onciul amintește singur în „Originele” că strategicul și istoriograful grec Kekaumenos, susține că românii au fost numiți la început adeseori, când  „daci”, când  „bessi”.

Poporul român din Transilvania purtase lung timp numirea de „ausoni” și de „bessi”. În Transilvania există un teritoriu care se chiamă și astăzi „țara Bârseri”, iară românul de acolo „bârsan”.Pe timpul invasiunei a ungurilor în Pannonia romană la anul 895 se chiamă teritoriul acesta „țara bessenilor”. »


[1] B.P. Hașdeu. Etymologicum Magnum Romaniae, București, 1894, sub litera B Basarabba, p. 285-350.

Pe parcurs, ungurii au ocupat și Transilvania începând de la nordul ei și treptat au ajuns prin anii 1200 la sud de Olt unde au găsit populații românești compacte, ca în Țara Oltului, Hațegului și Banatul de Severin. Despre acest lucru a scris Notarul Anonim în Gesta Hungarorum, pe care îl citează în Cronica Ungară Simon de Keza.

El folosește expresia „terra silva blachorum sive bessinorum”.

În Transilvania au apărut și triburi pecenege iar în timpul lui Andrei al II-lea se consemneaza „terra silva blachorum et bissenorum” creându-se o confuzie si o manipulare în timp între populația românilor (bessilor) și a pecenegilor numiți bisseni.

După noua formulă ar reieși că în această parte de țară pecenegii au existat înainte de 895 când de fapt ungurii erau împinși de la spate de aceștia, încă de la Atelkuz.

Ţarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri şi au fost atât de eficienţi încât i-au determinat pe ungurii din teritoriul Atelkuz (una din patriile lor temporare dintre Don şi Nipru) să plece spre Panonia în teritoriul unde va lua fiinţă Ungaria.

După Wikipedia:

Pecenegii (în latină bisseni sau pacinacae, în maghiară besenyő) au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă (în sursele bizantine) erau cunoscuți ca πατσινáκοι = Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă și persană Bjnak/Bjamak/Bajanak, în tibetană Be-co-nag, în limba georgiană (gruzină) Pacanak-i, în armeană Badzinaghi, în limbile slavilor răsăriteni Peceneghi/Pecenezi, în limba poloneză Pieczyngowie/Piecinigi și în textele redactate în latina medievală Bisseni, Bessi, Pizenaci.

Etimologie: Numele pecenegilor derivă din limba turcă veche și înseamnă „cumnați” sau clanuri/triburi înrudite, ca argument aducându-se sensul „înrudit”, pe care termenul bajanaq/bajinaq îl are în limbile turcice.

Potrivit unei alte ipoteze etnonimul ar fi însemnat „pădurean”. Istoricul ungar György Györffy a evidențiat faptul că mai mulți codri din Europa de est amintesc, prin numele lor, de acest popor:

  1. Silva blacorum et bissenorum din sudul Transilvaniei
  2. Pădurea pecenegilor din regiunea ucraineană Vinnița
  3. Pădurea pecenegă de pe malul râului Rosava din Polonia
  4. Silva Pieczyngarum din sud-vestul Poloniei
  5. concentrarea de toponime pecenege din județele (păduroase) Harghita și Covasna (între altele Biborțeni, Baraolt, Ozun)
  6. într-un document din 1218, pecenegii din zona Bakony, în vestul Ungariei, sunt menționați ca „oamenii pădurii”.

Cronologie, după wikipedia:

  1. 860 – Triburile hazare și oguze, în alianță, atacă pecenegii pentru a-și proteja rutele comerciale. Pecenegii trec Volga și se așază în zonele locuite de unguri.
  2. 885 – Pecenegii îi atacă pe unguri și îi împing spre vest.
  3. 889 – Pecenegii trec granița hazară și se stabilesc în Lebedia (sau Levedia), una dintre patriile temporare ale ungurilor (după numele unei căpetenii maghiare, Lebed sau Leved).
  4. 889-893 – Pecenegii se mută în ținutul Atelkuzu (Etelköz). Pecenegii domină de asemenea stepele din zona Nipru-Don.
  5. 893 – Pecenegii suspendă urmărirea ungurilor și își așază tabăra, pentru iernat, la gurile Bug-ului. Atacați de triburi oguze, pecenegii trec Volga și Donul, înghețate, ajungînd în Atelkuzu. Unii pecenegi au rămas blocați lângă râul Yaik (Ural).
  6. 894 – Pecenegii, aliați cu bulgarii, îi împing pe unguri din Atelkuzu dincolo de Carpați pe teritoriul Ungariei de astăzi.
  7. 903-905 Pecenegii înaintează și ocupă Oltenia (tribul Giaxihopon) și Banatul; în Transilvania, în apropiere de Alba Iulia, se stabilește tribul peceneg Gyula
  8. 913 – Pecenegii sunt împinși de turcii karluci în josul râului Sîr-Daria și spre lacul Aral. Pășunatul se face între Ural și Volga.
  9. 915 – Cronicile îi menționează pe pecenegi ca inamici ai slavilor răsăriteni. Cneazul Igor încheie un tratat de pace, stabilind frontiera între Don și Nistru.
  10. 917 – Pecenegii sunt incitați să atace Bulgaria, dar amiralul Romanus Lecapenus nu reușește să-i transporte peste Dunăre.
  11. 20.VIII.917 – Pe râul Achebi, între Anhialos și Messembria, țarul bulgar Simion, aliat cu pecenegii, înfrânge armata bizantină.
  12. 927 – Nikolaos Mysticus îl avertizează pe țarul Simion în legătură cu o alianță formată alani, pecenegi și „sciți”.
  13. 934 – Pecenegii sunt aliați cu ungurii la invadarea Traciei bizantine.

B.P. Hașdeu zice în opul său mai sus citat că „sarabii” și „basarabii”, (adică după mine și după cum am arătat mai sus „bessi” de odinioară), posteriorii își iau cuibul lor în Munții Hațegului și ai Olteniei, căci aci în jurul Drobetei și a Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, prin urmare se poate zice și al castei nobiliare a „sarabilor” respective a „bessilor”, adică al acestui trib dacic al „bessilor”, care se va fi putut lăți în decursul timpurilor și prin alte părți locuite de români; că aci au existat ei între secolele V și VI, în intervalul cel mai furtunos al evului de mijloc, pentru care istoria orientului și mai ales ce privește poporul român nu și-au aflat fixarea sa exactă. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunile cari sub raportul idrografic reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan, pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie.

Deci oare cuvintele: bessi, bossi, Bosnia, Besara, Basaraba, Bârsa, Basapara, Basarsus, Bossanius, Add-Bassante, Besenius, Bessiana, Bessicuca, Bissuca, Bessarica, Bessarius, Bessicava etc. să n-aibă toate aceste cuvinte una și aceiași origine comună? Eu susțin că da!

Și aceasta cred că o am argumentat îndestul în cele premergătoare!

În anul 895 se stabiliră ungurii sub conducerea lui Arpad, la Nordul Daciei în Pustă. Această năvălire determinează o mare mișcare a daco-romanilor adică a „bessilor” deja români. Hașdeu în opul său sus amintit, zice: „Năvălind în Panonia despre nord și Orient, ungurii au trebuit ferește să împingă pe românii de acolo în cele două direcțiuni opuse punctelor de intrare, adică spre Occident și spre Sud. Spre Occident au fost împinși românii pe cari îi găsim apoi în Moravia cu totul depărtați de restul Românimei și slavisați fără nicio greutate (ba chiar și până în Bohemia Aut.), spre sud, adică preste Dunăre au fost împinse alte cete de români, din cari unii cei din Bosnia mai ales și-au păstrat mult timp naționalitatea și s-au serbisat abea după secolul al XVII), alții ─ istriano români ─ au nimerit tocmai pe la Triest, unde au putut să reziste cât timp au durat influența itliană, astăzi însă din cauza șovinismului popilor croați și a influenței preponderente a croaților, sunt pe cale de a fi cu totul slavisați; în fine, o seamă, numărul cel mai mare trecând prin cel bulgăresc, ca păstori de vite cornute ce au fost românii la început aproape pretutindine pe amândouă malurile Dunării în Dacia și în Balcani, s-au strecurat în Macedonia în Epir și în Tesalia, unde nu s-au desnaționalizat din cauză că acolo se începuse deja lupta între greci și între slavi, astfel că nici grecii nu mai erau tari, nici slavii nu erau organizați încă atât de tare. Profitând de acest antagonism, românii știură cu dibăcie a se însoți când cu grecii în contra slavilor, când cu slavii în contra grecilor, căutând mai pre sus de toate a se consolidă, iar după ce se consolidase isbutiră a funda apoi imperiul româno-bulgar al asanilor.

Despre năvălirea ungurilor preste români mărturisește și istoriograful rusesc Nestor, un scriitor din secolul XI-lea zicând că: „între anii 886-898 (Ed. Miklosich, p. 12) au trecut ungurii pe lângă Kiev, pe dealul ce se numește „cel unguresc”, și ajungând la Nipru au așezat acolo corturile lor, căci și ei umblau cu corturi ca și cumanii, și venind din părțile răsăritului, s-au repezit preste munții mari și au început a face răsboiu cu românii și cu slavonii, cari locuiau pe acolo. Mai întâiu locuiră pe acolo slavonii, dară românii își supuse sieși pământul lor, iară de aici au alungat ungurii pre români și au rămas ungurii cu slavonii la un loc, pre cari încă i-au fost supus și de atunci se chiamă țara aceasta: Țara Ungurească, și au început apoi ungurii a face răsboiu grecilor, prădând Tracia și Macedonia până la Tesalonichi”.

Dr. Ionițescu Constantin

Râmnicu Vâlcea,

1 Decembrie 2020

Sfinxul din Bucegi și urmașii lui Basarabi

Sfinxul din Bucegi și urmașii lui Basarabi

Posada 1330 – 2020, mărturii în timp lăsate de voievodul Basarab în Titești, Țara Loviștei

Sfinxul din Bucegi este încoronarea zeilor păzind intrările în templul muntelui și ar reprezenta pe zeul suprem al locuitoilor dinainte de potop, după cum spun cercetătorii Daniel Ruza, Stan Goochi, Oana Raluca Ghiocel despre civilizația dispărută după potop în Misterul Sfinxului din Carpați. El a fost preluat de civilizația pelasgo-daco-traco-frigiană, dovadă fiind figurinele de lut de pe Valea Dunării (Cultura Gumelnița), Oltenița (Sultana-Malul Roșu) și Vidra, vechi de 7000 de ani și care au ca simbol căciula pelasgo-daco-traco-frigiană.

Figurină antropomorfă din cultura Gumelnița, 7000 de ani. Are pe creștetul capului o “căciulă“ tip daco-traco-frigiană. Civilizația tip Gumelnița, cea mai veche din Europa, găsită la Sultana-Malul-Roșu, Oltenița.

Vechimea rasei pelasge. Încă înainte de imigratia grecilor, celților și germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasa de oameni veniti din Asia, pe care autorii greci o numeau Pelasgi. Ei ne apar nu numai in Elada, Italia dar si in regiunile din nordul Mării Negre, in Asia Mică, Asiria si in Egipt.

Ei reprezintă tipul originar al popoarelor asa numite arice, care a introdus in Europa cele dintâi beneficii ale civilizației. N. Densusianu dovedește ca o ramura principala a acestor pelasgi vorbea o limba pe care o numește Protolatina si care a dat naștere latinei si limbilor Neo-latine. Ovidiu a scris la începutul sec unu ca limba Barbara a geților era o limba prolatina, pe care a înțeles-o si a scris in aceasta limba… popoarele care Iocuiau la nordul Dunării in Geto-Dacia cât si la sudul Dunării in Tracia vorbeau aceeași limba dupa cum găsim scris la scriitorii antici Herodot, Strabon.

Arimi (Arimani, Rami, Arimaspi, Artmphaei) în Dacia.

„Cea mai estinsă, mai civilisată și mai răsboinică populațiune pelasgă în părțile de nord ale Dunării și ale Mării negre, au format’o în timpurile primitive ale istoriei așa numiții Arimi. Arimii ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militară și politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat o-dată de aedstă națiune în Europa, Asia și Africa, a fost forte vast, și numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor séu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a rămas prin tradițiuni, prin legende și prin numiri de localități, în memoria diferitelor populațiuni din cele trei continente.”

Limba Geților

«Limba Geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină» . Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentăîmpăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: «Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră lapace și își ridicară armele de jos.» Și senatul înțelese cuvântarea lor.

Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor : «Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert ».

Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată. Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: «În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr».

Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni.”

(Densușianu, Dacia Preistorică)

Aceste popoare ale pelasgilor vorbeau aceeași limbă pe întreg teritoriu, o limbă barbară protolatină și pe care o înțelegeau cu toții. Ulterior, prin ocuparea acestor triburi de către romani, fiind folosită limba romană, s-a ajuns ca în sec. V să se romanizeze toți și să poarte titlul numele de vlahi la sudul Dunării, numindu-se armâni.

Această cultură o întâlnim în Muntenia, Dobrogea, partea estică a Bulgariei, Frigia. După descoperirea acestor figurine pe teritoriul Daciei, putem afirma, cu tărie, că, căciula dacică, simbol al libertății celor care au condus pe daci, traci și frigieni,  ─ considerați zei, mari preoți și regi ─, purtată de acești conducători, așezată pe creștetul capului arată puterea lui asupra tuturor. Așa se explică și prezența acestui simbol pe întregul teritoriul pe care locuiau ei, luând denumirea de dacică, tracică sau frigiană și conform civilizației pe care au format-o în timp de mii de ani. De la Sfinxul dacilor din Bucegi care prezentau pe creștetul capului acest simbol al căciulii, îl găsim apoi la zeii ca Orfeu, Bendis, Diana, precum și la populațiile care venerau zeii ca dacii, tracii, frigienii.

Dionisos, descoperit în 1989 la Alba Iulia

Această căciulă putea fi confecționată din  materiale ce aveau mare preț: piei de animale sau diverse țesături. Dacii foloseau căciuli de lup, vulpe, oaie; tracii din tribul bessilor aveau căciula de vulpe pe care o numeau BASARA, vulpea fiind un simbol al fertilității și al diavolului, un simbol al sălbăticiei și diplomației. Se credea că ea este un simbol al mesagerului zeilor și comunica între sufletele celor vii și celor morți, ca emisar intermediar între două lumi. Oamenii își căutau favorurile pentru a se pune bine cu zeii. Ea purta numele de BASSARA, iar zeii cărora sacerdoții triburilor bessi îi slujeau erau  Dyonisos, Bacchus sau Sabazios numiți Dionisos-Basareus.

Pelasgii, o populație indo-europeană, moștenind influența venită în această zonă de peste 7000 de ani, sub influența culturală a popoarelor trăitoare pe teritoriul Daco-Traciei și-au însușit și cultul Sfinxului din Bucegi și, ca dovadă, întâlnim pe figurinele de lut din Cultura Gumelnița-Oltenița ce prezintă pe cap o căciulă simbolică.

De aici și până la zeitățile traco-dacice, purtătoarea acestei căciuli, precum și a preoților sacerdoți, nu a fost decât un pas pe care l-au descris Herodot, Strabon, Dione Cristotorum, Dio Cassius, Iordanes.

„Despre colecțiunea cea vechia de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos. Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adecă Saturn. Reproducem aici cuvintele Iul lornande: « Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la GețI o disciplină morală, ca ast-fel să îmblânzească moravurile lor cele barbare; el îi învăță să cunoscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-i să trăiescă amăsurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în zilele nostre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învéțat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popore în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată sé-și petrécă viața în fapte bune; el i-a făcut să cunoscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cel mai descepți. Îi învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de PILEATI».”

(Densușianu, Dacia Preistorică)

Figurile clare ale dacilor expuse pe columna lui Traian sau figura lui Decebal, purtător de căciulă dacică sunt de necontestat urmând ca și împărații romani de origine dacică să poarte acest simbol, ei făcând parte din casta nobilă a sarabilor, ulterior a basarabilor.

Tradiția căciulii de vulpe provine de la sacerdoții tribului Bessi (slujeau la templul lui Dionisus). Din acest trib împăratul Traian a format cohorta a IV-a Flavia Bessorum pe care a adus-o în Dacia la Romula, Slăveni, Buridava, Bârsești, Boița, Cincșor, Micia, Troemsis.

SIMBOLUL VULPEI: ÎN EUROPA MEDIEVALĂ, APĂREA CA UN SIMBOL AL DIAVOLULUI, IAR ÎN CHINA ȘI JAPONIA ADUCEA BOGĂȚIE. VULPEA – SIMBOL AL FERTILITĂȚII ȘI VULPEA – SIMBOL AL DIAVOLULUI

Vulpea este simbolul animalului agil, înșelător și șarmant. Inteligența și instinctele sale o fac un foarte bun vânător. Toate cele de mai sus o transformă pe cumătra vulpe intr-un simbol al sălbăticiei și diplomației. Vulpea intră în miturile și folclorul comunităților din lumea întreagă pentru că se credea că este mesagerul zeilor și comunica între sufletele celor vii și cei morti. Astfel, vulpea este animal intermediar între cele doua lumi. În lumea antică, vulpea era asociată cu puterile supranaturale. Oamenii îi caută favorurile pentru a se pune bine cu zeii. Ea purta numele de Bassara. Zeitățile ce au simbol acest animal aveau puterea și iscusința ca atribute și erau Dionisos, Orfeu, Sabazios. (wikipedia)

Aceasta o susține și D. Onciul zicând: „În legătură cuaceastă tradiție fie observat, că cu multă probabilitate se derivă și numele Basarabilor dela un neam trac al peninsulei balcanice numit Bessi al cărui vechiu centru în muntele Rodope era cetatea Bessapara“. Deci Onciul derivă cuvântul Basaraba, prin metatesis direct din cuvântul Bessapara.

Această castă nobilă a Basarabilor a putut deci ușor să aparție precum vedem poporului „Bessilor” iar numele de „Bessi” sau „Bossi” să aibă însemnătatea de „nobil”, deja prin acea, fiindcă această stirpă dacică a „Bessilor” era însuș un popor nobil și foarte însemnat. Noiștim că din această stirpă nobilă au eșit mai mulți împărați romani. Așase inaugurează dela anul 235 încoace un șir lung de împărați romani eșiți din sânul acestor „Besseni”, sau precum zice Hașdeu „Bassara”.
Între acești împărați e de amintit de ex. împăratul Maxim Gaiu Juliu Verul (235—238), numit și Tracul, fiindcă eră trac de origine, apoi Filip Arabul recte Sarabul (deci iată cuvântul „Basarabul”), (244—249) apoi împăratul Decius Regilianus(249—261) consingean cu regeleDecebal, ce a fost în anul 261 ridicat ca contraîmpărat asupra împăratului Gallienus Publius Licinius (253—268), apoi Lucius Domitius Aurelianus (270 — 275), apoi împăratul Galerius etc… Această descendență nobilitară dacică a Sarabilor durează câtmi-e cunoscut până la secolul al VI după Christos.

(Isidor Ieșean, DESPRE ORIGINEA CUVÂNTULUI BOSNIA)

Moneda lui Filip Arabul: „Legenda pe acéstă monetă este în jurul figurei: DACIA AVGVST. De desupt: PROVINCIA S. C. Pe alte esemplare: DACIA AVGVSTA ori AVGVSTl. Forma și lecțiunea corectă însă este AVGVSTA. Nu numai Saturn și Rhea ca Mater deum, dar și alte divinități de o ordine inferioră și peregrine, cum erau Bedaius, Belestis, Belinus, *Iria, Noreia, Savus etc. aveau epitetul de Augustus și Augusta, termin sinonim în limba religiosă cu optimus maximus, optima maxima, sanctissimus, — a. Pe reversul unei monete bătute în Dacia în timpul împăratului Filip Arabul divinitatea DACIA, protectoră provinciei, (Fig. 161) este representată acoperită pe cap cu o căciulă națională Dacă. În mâna dréptă deița ține sabia recurbată Dacă, ca simbol al puterii sale de résboiu. De aceeași parte a figurei se observă un vexil militar împlântat în pămfint cu numărul V al legiunii macedonice, jos o aquilă cu o verigă (coronă?) în plisc privind către figura deiței, probabil un atribut al seu caracteristic ca divinitate supremă montană.”

161 — Divinitatea «Dacia»

(Densușianu, Dacia Preistorică)

Numirea de „Bessi” sau „Bossi” provine mai târziu adeseori, chiar special numai pentru poporul român, în istorie. Așa provine în cronica amintită ungară la Simion de Keza și la alți scriitori de documente vechi sub expresiunea „terra silva Blachorum sive Bessinorum„.

Românii sunt cunoscuți în țara ungurească sub numirea de „Bessi” și sub Geyza (972—995) înainte deîntemeierea statului maghiarapoisub Ștefan cel Sfânt al lor (997—1038), întemeietorul regatului lor, deci dară și în secolul al XI-lea împreună cu alte neamuri; ca unii ce erau un popor foarte energic și care prin căsătorii s-au amestecat în mare parte cu Maghiari, de unde s’au născut nobilimea maghiara de azi, pre care înainte pe când veniră ei din stepele Asiei nu o avuse.

Tot cronica maghiară zice despre aceasta următoarele: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore ducis Geyzae et sanctiregis Stephani quam diebus regnum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae „Bessi” sive Vlachi, Armeni etc. qui diutius in regno commorendo, quamvis illorum generatio nasciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti, nobihtatem pariter et descensum sunt adepti”. I. De introitu diversorum nationum in Hungariam p. I. c. 12). Ei au fost căpătat acolo (în Ungaria) pe la anul 1234 privilegi cari le-au fost avut înainte dela Bela IV. Deci prin secolul XIII erau Românii numiți încă „Bessi” și deosebit de un popor mare și extins cu cari era populațiunea aleasă maghiară de totmândră de a se amestecă prin căsătorie și de a deveni însuș nobilă.

D. Onciul amintește singur în „Originele” că strategicul și istoriograful grec Kekaumenos, susține că Românii au fost numiți la început adese-ori, când „Daci”, când Bessi”.

Poporul român din Transilvania purtase lung timp numirea de„Ausoni” și de „Bessi”.În Transilvania există un teritoriu care sechiamă și astăzi „țara Bârsei”, iară Românul de acolo „Bârsan”.
Pe timpul invasiunei a Ungurilor ín Pannonia romană la anul 895 sechiamă teritoriul acesta „țara Bessenilor”. P. B. Hasdeu zice înopul său mai sus citat, că „Sarabii” și „Bassarabii”.

Sbiera despre Beseni: […]familie notabilă din Sarajevo Rislo Bessarović, numit și R. Bessara, care prin lung timp a fost viceprimarul orașului Saraievo, etc… Numirea de „Bessi” sau „Bossi” provine în istorie și pentru numirea Romanilor. Așa, provine la cronica ungară (Simeon de Keza) și la scriitoriii de documente expresiunea: „terra silva Blachorum sive Bessinorum”.

Dr. I. Sbiera, în opul său : „Istoria Românilor dela originea lor”, Cernăuți 1906, p. 318, zice că în Ardealul miazăziual-răsăritean, în țara Bârsei de astăzi, era pe timpul năvălirii Ungurilor în Panonia, la anul 895, un al patrulea ducat român, locuit de ..Besseni” și de Români. Ce puteau fi acești Besseni, în acel timp, în mijlocul Românilor compacți, înconjurați jur împrejur numai de Români? Deci dară și „Bessii” sau „Bossii” posteriori, din Bosnia până la venirea Slavilor în țară, chiar și până mai târziu, până unde aflăm amintit numele lor în țară, nu vor fi fost altceva decât tot numai Romani respectiv Români, și atunci numirea de ,,Bosnia”, dacă o deducem dela „Besseni” sau „Bosseni”, nu e așijderea altceva decât numai o numire românească. Amintiți sunt acești „Bessi” sau „Bossi” și „Satroi” și în secolul a IV-lea, când au fost priimit legea creștinească […]

După cum urmează în timp, atunci ca și acum, fiind în firea umană, unele cuvinte sau denumiri, fiind înțelese greșit, ex. din sarabi s-a înțeles ARAPI (arabi), după cum a scris însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, privitor la descrierea făcută de Dione Cristostorum a castei sarabilor. Aceste porecle devenind, ulterior, nume de dinastii erau consemnate sub formă de pecete pe steagurile basarabilor. Așa s-a ajuns ca dinastia basarabilor să aibă ca steag trei capete de negrii arapi.

(Tiberiu Frățilă Felmer, 2016, „Basarab – House of Wallachia – Heraldry and Genealogy”)

Regele Ludovic de Anjou, atunci când voievodul Vlaicu vodă l-a recunoscut ca suzeran a făcut ca pe monedele lui să apară un cap de negru, chipurile, marca lui Vlaicu Basarab ca supus al său. Așa se face că această monedă cu capul negru de arap (ungurii neavând nimic în comun cu arabii ci numai cu mândria să arate că a reușit să supună un urmaș al renumiților sarabi daci, vechi de peste 1500 de ani). Pe de altă parte această monedă cu cap de arap dedicată lui Vlaicu Vodă în 1376, lămurește faptul că basarabii în frunte cu Tocomerius pe latinește, Tihomir-Togomer pe slavonă, Radu Nigru vodă pe rămânește nu era de neam cuman cu care, dealtfel, ei, ungurii erau înrudiți. Prin supunearea lui Vlaicu vodă i se adăuga la prestigiul lui și noblețea basarabilor, vechi de peste 1000 de ani.

Posada 1330 – 2020, mărturii în timp lăsate de voievodul Basarab în Titești, Țara Loviștei

Complexul funerar de la Titești, Vâlcea

În Țara Loviștei s-a desfășurat acum 690 de ani lupta dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei și Basarab I, voievodul muntean care a reușit sa-l învingă. În urma acestei bătălii Țara Românească și-a căpătat independența iar Basarab a consemnat acest lucru prin ridicarea a trei monumente de piatră închinate fiului său mort în luptă, prințul Tuhomer (Tihomir, pe slavonește), Alexandru, conform inscripției de pe inelul din mormântul de la Curtea de Argeș.

Martor al acestor evenimente după 200 de ani este istoricul polonez Maciej Strijkowski care, în 1575, întorcându-se de la Istanbul spre Varșovia a ținut cu tot dinadinsul să vadă locul unde ginerele regelui Poloniei Lokieta, Carol Robert de Anjou, a luat bătaie.

,,Zadne atoli znuzenie, zadna obawa nie mogla go odstreczyc od szukania pamiatek hitorycznych; zatrzymywal sic nad miejscem pogrom Karola Wegierskiego ziecia Lokietka, o da dni chodu od Sebinowa, I umyslnie zboczyl z drogi aby widziec miejsce pogrzebu Jerzego Korjatowicza”.

S-a oprit deasupra locului pogromului maghiar al regelui Charles (Carol Robert de Anjou), la două zile de mers pe jos de Sibiu.

Maciej Stryjkowski, ca istoric, a fost preocupat să viziteze locurile legate de trecutul istoric și de monumentele antice. În Constantinopol, a găsit multe coloane de marmură, morminte cu inscripții în jur, grecești și latine.

,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei,  Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”.

,,Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți”.

FRAGMENTU 5.

. . . Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry ….

Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow).

Din acest paragraf reiese că a trecut prin Țara Românească pe Calea Loviștei spre Transilvania, amintind în versuri ,,Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți/ Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat/ Pe înălțimi ce-n fața noastră tot apar/ Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,/ Dacă o scară se sprijină de el/ (Alpii din descriere sunt Alpp transilvăneni),  coroborat cu paragraful care spune că, ,, pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o bătălie pe locul de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu în munți”.

A scris și o poezie:

,,Sute de metri de două ori pe an fructe dau,

Sute de plugari de două ori pe an recolta primesc,

Ciobanii oile lor în staul iarna nu stau,

Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți,

Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat

Pe înălțimi ce în fața noastră tot apar,

Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,

Dacă o scară se sprijină de el,

S-a întâmplat astfel: primul întors să vorbească trebuie,

În hău să privească pe o stâncă stând,

Din cer până în abis trecerea făcând.

Pe zăpezile veșnice au căzut pe rând,

Codrii de carpen și păduri de stejar,

Rostogolindu-se din cer copaci mari accidental

S-au rupt și mulți nechibzuiți au ucis,

De multe ori avalanșele de zăpadă pe călători i-au prins,

De multe ori și noi am fost speriați,

De multe ori mergând cu greu prin zăpada înghețată am asudat,

De multe ori frigul iernii în zăpadă l-am simțit,

Dese ori picioarele mergeau și mâinile frigeau,

Dese ori (creme tare de copac) în sobă a ars,

Și mai apoi noroiul argilos cu greu ardea în sobă

Caii se împleticeau lăsându-ne pe jos,

Și ne-am prelins din munte în munte, și doar nelimitarea ne bucura,

Iar fiecare în bagajul său o butelcă cu vin purta,

Umplându-se de la fiecare din mână în mână butelca se plimba,

Nenumărate pârâuri își croiesc drumuri printre piscuri,

Printre stânci înalte, ca mai apoi să se unească”.

Călătorind prin Țara Românească: București – Curtea de Argeș – Sibiu – Kracovia, el a trecut prin Țara Loviștei pe locul bătăliei dintre Basarab I și Refele ungar Carol Robert de Anjou, locul numit Posada, la 2 zile de mers pe jos la Sibiu. Aceste versuri ne indică nouă că, după ce a traversat Balcanii, au urmat Alpii Transilvăneni (Munții Făgărașului din zonă) și Munții Tatra. Acest lucru dovedește că a trecut prin Țara Românească și nu este o confabulație, iar cei trei stâlpi de piatră sunt aceste lespezi cu scriere chirilică pe ele. Deducem acest lucru ,tot din descrierile lui, că a văzut la Constantinopol, în locurile istorice, coloane de marmură cu scrieri grecești și latine. Tot din descrierea lui reiese că,  Basarab a ridicat o biserică și trei stâlpi de piatră după lupta de la Posada, ceea ce ne face pe noi să comentăm că bolovanul din Titești, descris de unii istorici ca o piatră de hotar este o greșeală, acestea fiind primele monumente istorice cu scriere epigrafică în limba română cu litere chirilice. Totodată, este pentru prima dată când se consemnează Muntenia pe care a stăpânit-o voievodul Seneslau.

Convoiul cu diplomații polonezi, la întoarcere spre Polonia, a plecat din Constantinopol și, la 5 aprilie 1575, a ajuns în București, de unde a trimis o scrisoare cancelarului polon Valentin Debinski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoiere prin Țara Românească. (Călători străini în Țările Române, p. 396).

În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat următorul articol:

O veche inscripție slavă

„Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din ,,Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere.Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […] . Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: ,,† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.

Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor: